Pasiune. Vocatie. Trenuri si fotografie. Cu Cristian Hultoana

„Cred ca sunt de-al lui Ginghis Han, azi aici, maine dincolo.”

Povestea lui Cristian, ca orice poveste, m-a intors pe taramul dintai, cel al copilariei mele, acolo unde soarele rasarea din gatlejul cocosului de pe gard si apunea in galeata de lemn din fantana cu cumpana, unde bunica lasa gaoacea de lemn ud sa coboare cu soarele meu rosu si o scotea mai tarziu, ca dintr-o facere, plina de luna rotunda si luminoasa.

„E ochiul lui Dumnezeu”, soptea ea misterioasa luand intr-o ulcica de lut apa pentru noaptea mea cu vise. Priveam cuminte si infricosata zbaterea fulgerului de lumina si o beam cu inghitituri mici ca la impartasanie. Ma asezam la capataiul odaii, unde bunica isi inchina Cerului altarul ei de lumanari albe de ceara. 

Intr-una din rugaciunile bunicii statea dorinta ca el, Cristian, sa se faca om mare.

Au trecut anii si visul dintai, al bunicii si al lui Cristian, a mocnit ca un taciune in soba si s-a tot reaprins cu pasiunea lui pentru trenuri. 

Mi-l amintesc, copil fiind, mesterind din carton machete de tren. Ore intregi intepenite in detaliul perfect al unui vagon tapitat cu catifea sau al unei locomotive cu leduri si baterii. Si dupa o vreme trenul prindea viata ducand mai departe visul. 

„M-am nascut cu trenurile in mine.” a ras Cristian, desi as crede ca l-a adus trenul, nu barza, si mai departe tot cu trenul o sa plece in Cer.

Stia de pe la 4-5 ani ca, atunci cand va fi mare, se va face inginer mecanic. Vazuse trenurile in gara satului Zorleni, pe langa Barlad, o gara pazita de castani si miros de sine. Se speria de zgomotul de locomotive, dar ca orice Ionica cu cirese dupa ureche se cocota pe gard s-o vada mai bine si sa chiuie odata cu ea. 

„Imi imaginam ca locomotiva e o uzina maaare in care lucreaza mai multi oameni ca sa faca masinaria aceea de fier sa se miste si sa se rostogoleasca pe sine. Stiam ca, atunci cand o sa cresc, o sa ma fac „sefu` al mare” al uzinei.”

"Imi amintesc ca nu voiam sa merg la gradinita si am fost convins cu promisiunea ca voi calatori cu un vagon etajat. Nu s-a intamplat imediat, ci abia printr-a VI-a, venind dintr-o excursie, am mers cateva statii cu un vagon etajat, de la Iasi la Pascani."

"Altadata, tot mic fiind, imi amintesc ca eram pe peronul garii din Barlad si asteptam trenul. Tanjeam dupa un cornet cu pop-corn, cum vedeam la ceilalti din jur, insa, ca sa-l obtin, trebuia sa cer, sa ma rog si sa promit ceva. In cele din urma cornetul de ziar a ajuns in mainile mele. Nu am apucat sa ma bucur prea mult pentru ca a intrat in gara o locomotiva ce a fluierat in dreptul meu, facandu-ma sa ma sperii si sa arunc toate floricele de porumb afara din cornet. Stiu ca eram atat de fascinat, incat am uitat fara nicio intristare de toate poftele."

Toata copilaria Cristian a facut machete de tren, iar eu, var-sa, l-am chinuit cu şotii care mai de care mai sadice. 

Tin minte odata ca era de multe ore concentrat sa surubaiasca la un dispozitiv. In boxe urla Metallica – „Nothing else matters”. Nu ma vedea, nu ma auzea, ca orice om in drogul pasiunii lui. Starnita cumva de ignoranta aceasta, mi-am tapat parul in sus, suficient de lung si carliontat cat sa nu fie nevoie de fixative, mi-am desenat niste linii ά la Metallica pe fata si m-am asezat langa el asteptand. Asteptand sa se intoarca din intamplare si sa dea cu ochii de sosia rock. Ah, a fost rock!!! Am dedus de atunci ca nu trebuie sa vada niciun concert live ca nu-i face fata. 

Dar copilaria noastra la tara nu a insemnat doar salbataceala rock a varstelor sau a vremii descoperirii, ci si emotii impartasite, insotite de Sandra, Kitaro si, nu rade, chinuiala sonora a „motanului Danila” lalaind pasaje muzicale de pe discuri Electrecord. 

De-a lungul timpului, acolo unde am vazut trenuri, le-am asociat cu Cristian. Am vazut un model intr-o vitrina, m-am gandit ca ar fi ideal sa ajunga la el. I-am cumparat lui fecioru-miu trenuri cu baterii, gandul mi-a zburat, de asemenea, la Cristian. Una din situatiile amuzante si surprinzatoare a fost cand, acum vreo 4 ani, am vazut un trenulet de ciocolata intr-o patiserie, iar in urmatoarea zi am primit un e-mail de la Cristian cu fotografii despre locomotive si vagoane de ciocolata la dimensiunea reala. Eh, fiecare ca dupa pasiunea investita pe subiect, eu cu ciocolata, el cu trenurile.

Tren din ciocolata / lungime 34,05 m / greutate 1.260 kg de ciocolata / 700 ore de munca. Săptămâna Ciocolatei, la Gara feroviară Midi din Bruxelles, călătorii au avut ocazia să admire un tren din ciocolata. « Minunea », care masoara 34 de metri si cantareste 1260 de kg, este opera lui Andrew Farrugia, maestru ciocolatier din Malta.

Prima oprire in maturitate a fost Liceul militar din Campulung, liceu spre care s-a indreptat pentru ca aflase ca exista "ofiteri de cai ferate". Acolo s-a intalnit cu muntii. Din cand in cand Cristian cobora din pustietatile pe care le cucerea cate o floare de colt, presata intr-o scrisoare cu emotii, cu trenuri, cu poezii si „caprioare” ranite. De-acolo, de sus, Cristian si-a definit visul: sa mearga pe toate caile ferate din tara.

Optiunea pe care a avut-o dupa terminarea liceului a fost specializarea „Geniu si cai ferate”, insa intre timp aceasta s-a desfiintat.

„Nu m-a pasionat alta arma. Nu m-a motivat sa raman in armata. Am hotarat sa lupt sa ajung unde imi doream, alaturi de trenuri.” 

Cristian a terminat in Iasi, in 2000, Universitatea Tehnica, specializarea Electronica si Telecomunicatii. Chiar daca specializarea aceasta nu il trimitea direct in CFR, „am luptat sa intru in sistem”. A cautat oameni pasionati de trenuri si care lucrau sau au lucrat in CFR, s-a informat si a aplicat pentru un loc de munca. Desi a stiut ca nu este o munca bine platita, acest demers a insemnat biletul de calatorie in alb catre toate destinatiile la care machetele cu leduri au ajuns in copilarie. 

„Am trait cu salar de vanzator de piata la inceput. Daca m-ar fi intrebat cineva atunci cu ce vrei sa ramai dupa o luna de munca, as fi raspuns: Luati-mi salariul, dar lasati-mi cartonul!!”.

„Cartonul” era promisiunea cu care sufletul lui Cristian a venit printre noi: era permisul pe care l-a primit ca inginer CFR de a se urca oricand in orice tren si de a merge oricat. Facilitatea suplimentara era o calatorie gratuita in Europa, o data pe an. O noua provocare, o noua promisiune ce a presupus eforturi financiare si sustinerea familiei. 

In timpul liceului, haladuind prin munti, a inceput sa fotografieze cate un soare rastignit pe vreo creasta, sa prinda pulsul navalnic al vreunei caprioare ratacind ca si Cristian prin ochiuri de cremene, invechite de timp, sa prinda capatul pamantului acolo unde incepe Cerul si inunda noaptea marea de stele si dorinte aprinse.

Fotografia ca poezie a devenit intre timp o activitate lucrativa si un instrument de a-si aduce venituri in plus pentru calatorii. Intre trenuri, in weekenduri, miri sau suflete increstinate s-au lasat fotografiate de Cristian. Si-a facut un job suplimentar, un parteneriat si o initiativa de servicii fotografice pentru evenimente. Si-a facut mai apoi un credit sa-si reinnoiasca aparatura si sa ofere servicii mai bune, luandu-si din aceasta beneficiul de a imortaliza emotia intalnirii unui alt tren.

Mi-l amintesc pe Cristian extaziat de cateva ore libere peste vreun weekend, cand "fugea" sa mai fotografieze cate un tren sau vreo cale ferata scoasa din circuit. 
Un moment hilar, caracteristic iesirilor nepremeditate, cand peripetiile fac deliciul evadarii, a fost pe linia Zorleni - Falciu, in halta Bujoreni. Cristian plecase cu un prieten sa faca fotografii trenurilor. La un moment dat, cei doi prieteni s-au despartit, impartindu-si dealurile din obiectivul aparatului foto. 
Cum statea Cristian concentrat, focalizandu-si cele mai bune unghiuri de prins trenul ce avea sa vina, surpriza mare, a aparut agale pe calea ferata un mistret. 

"In 3 secunde am fost in copacul de langa mine. Nici nu stiu cum am ajuns in el. Pe masura ce se apropia mistretul, am realizat ca eram intr-un salcam tanar cu tulpina foarte subtire. M-am gandit atunci ca, daca o sa-l apuce pe mistret rontaiala, o sa cad pe urmatorul copac si tot asa, ca doar n-o sa manance toata padurea. Am scapat si de cazut de pe un copac pe altul si de sarit ca Tarzan pana la marginea padurii, caci porcul si-a vazut de-ale lui, lasandu-ma in pace. Mi-am sunat prietenul sa ii explic ce se intampla. M-a intrebat: *Ce faci in copac, se vede mai bine de acolo sina de tren?*. Cand a auzit de pericol, mi-a zis sa stau linistit ca tocmai ce vazuse de pe dealul lui un caine fugarind trei mistreti si, daca asta de venea spre mine ma ratase, am toate sansele sa prind un cadru bun cu ceilalti doi. In fine, a trecut. Problema a fost ca, dupa ce am coborat, am realizat ca imi rupsesem foarte tare pantalonii. Mi-am intrebat prietenul ce spun acum acasa?! Doar n-o sa ma creada nevasta-mea ca am fost sa caut trenuri!!! I-am spus ca am fost la femei. Am fost credibil (razand)."

Uneori mersul dupa trenuri devine pentru Cristian un sport extrem. Nu conteaza zapada prea inghetata sau prea "adanca", nu conteaza ploaia ce-l uda pana la piele, nu conteaza ca trece noaptea, adrenalina il tine viu precum un vanator isi haituieste prada. 

Dincolo de provocarile marunte ale drumurilor, cea dintai provocare majora, cea de a iesi din tara, calatorind cu trenul, a venit cand, in 2007, in Franta, s-a stabilit primul record mondial de viteza atinsa de un tren pe sine: 574,7 km/h.

http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1099698-nou-record-mondial-viteza-atinsa-tren-sine-574-7-video.htm

Si cum dorintele ce izvorasc din inima nu sunt niciodata singure, ci insotite de cate un „spiridus” sau ingeras, a aparut un prieten cu propunerea de a-l invita pe Cristian sa vada acest tren din Franta, in punctul in care atinge recordul de viteza. 

Astfel, pasiunea lui a trecut granita, deschizandu-i un alt orizont de trairi si calatorii. In acest drum a trecut prin Elvetia si Cristian a ramas impresionat. „M-am indragostit, pur-si-simplu m-am indragostit de Elvetia!!” 

In urmatorul an, Elvetia i s-a dezvaluit. Un vis aprins de primul chibrit la gura sobei, cu nasul lipit de geamul unei machete de tren, rontaind zgomotul sinelor „du-ma tu, du-ma tu”, un vis s-a facut mare si si-a adunat confirmarile in fotografii ca-ntr-o carte de povesti: Italia, Germania, Franta, Elvetia, Cehia, Slovacia, Austria, Norvegia si in locuri in care sinele au urcat „unde nu-ti poti inchipui, Ano!”  

„Care este urmatorul drum?” 

„Vreau sa trec de Cercul Polar (rade). Pe 19 octombrie plec spre Stockholm. Am inchiriat o masina in 4 oameni, cam 50 Euro de om, sa mergem pana la Narvik, apoi pana unde se termina pamantul. La intoarcere mergem sa vedem una dintre cele mai frumoase cai ferate ce leaga Norvegia de Suedia. La Kiruna, cel mai nordic oras din Suedia, la 145 km de Cercul Polar, este o mina de minereu de fier. Abia astept sa vad trenurile de marfa. Sunt cat 3 de-ale noastre. O saptamana plina in care sper sa prind si aurora boreala.”

https://www.infotour.ro/ghid-turistic/suedia/kiruna/ 

Ce proiecte de suflet ai pe termen lung? 

„Sa ies la pensie odata, sa ma duc unde vreau!!” 

Ce ti-a fost cel mai greu in a ramane fidel pasiunii tale? 

„Timpul. Timpul pe care nu il ai sa iti urmezi visul si timpul pe care il iei familiei.” 

Cristian este tatic de 41 de ani, cu 3 fete, intre care 2 gemene, iar pasiunea e un al patrulea copil de suflet, adoptat cu dragoste de toata familia. Isi doreste sa impartaseasca emotiile lui cu ceilalti, nu sa se izoleze: 

„Am facut eforturi colosale sa le duc pe fete pe unde am fost si eu.”, „E nasol singur! Vezi o chestie faina, vrei s-o impartasesti cu cineva. Treci prin ploi, vant, zapada, ars pe fata la 2500 m, desi erau minus 9 grade, ti se face frica uneori, ramai fara provizii, ramai fara bani, nu ai unde sa dormi, mananci o conserva in loc sa te duci la restaurant, mai dormi cateva ore pe banca in gara, faci fata, pentru ca vrei sa fii acolo, dar cand ai ajuns, iti doresti sa te intorci catre cineva sa ii daruiesti bucuria ta.” 

„Imi iubesc Familia! Dar nu pot sta numai in casa. Nu-s construit. Trebuie sa umblu, altfel mor ca pitigoiul! Cred ca sunt de-al lui Ginghis Han, azi aici, maine dincolo.” 

Care a fost cea mai mare emotie din pasiunea ta? 

„Dupa 1 an de la recordul mondial de viteza din Franta, un prieten mi-a facut rost de o autorizatie sa circulam de la Basel la Paris pe ruta de record. Intamplarea a facut sa pot sta in camera motoarelor, exact in aceeasi locomotiva care a inregistrat recordul. Am urcat cu mecanicul in fata si am mers cu 320 km/h. Sarea inima in mine de fericire!!” 

Ce recomanzi unui tanar cu aceeasi pasiune? 

„Sa-si urmeze drumul!” 

Ai schimba ceva in parcursul tau? 

„Nu! Sunt implinit in visul meu si in tot ceea ce o sa-mi pregateasca mai departe!” 

Unii dintre noi venim cu pasiunea in tample si in vene. Si acesti oameni, vor nu vor, respira cu ea, gandesc prin ea, se manifesta prin ea, ca fiind ratiunea lor superioara. Uitandu-se in urma vad ca viata lor are acest fir rosu si atunci inteleg ca singura lor responsabilitate a fost sa se dedice cu tot sufletul si sa se bucure, considerandu-se privilegiati de toate ocaziile ce le-au iesit in intampinare. 

Ma bucur ca trenul lui Cristian a trecut prin viata mea, ma bucur ca fiecare bilet de calatorie cu el ma duce in curtea bunicilor, in ciresii in care ma cocotam, in trairea mea dintai, cand Dumnezeu respira peste tot si eu Il vedeam.

Va invit mai jos intr-o scurta calatorie, urmand sa revin cu emotii si poze de la Cercul Polar. 

Sa ne fim aproape si sa fim pasionati!

Ana Mardari

13 octombrie 2017
https://www.facebook.com/analuiza.ana.169 

 Poze neprelucrate de prin e-mailuri:

"Cine ajunge in zona trebuie neaparat sa faca o calatorie cu trenul de la Oravita la Anina. Sunt 33 km care se fac in doua ore si cateva minute, dar merita... mai ales toamna."