Dragostea!
E atunci cand iubesti cu inima unui copil,
e atunci cand te joci si te veselesti de parca ai fi copil,
e atunci cand mergi inainte fara sa stii unde si cum,
e atunci cand te joci si te veselesti de parca ai fi copil,
e atunci cand mergi inainte fara sa stii unde si cum,
intocmai
ca un copil.
Eram in centrul orasului Piatra Neamt, asteptand un
microbuz, impreuna cu cei doi pui ai mei. Lumea iesise la plimbare odata ce
caldura se stingherea de umbrele muntilor.
Ma fascineaza orasul acesta. Muntele e pretutindeni, atat
de aproape de tine, incat te poti agata de el fie sa nu cazi, fie sa te inalti.
Te asigura in orice clipa ca e cu tine, chiar si cand nu-l privesti. Il simti
in ceafa, ii vezi umbra proiectata peste oras, ii simti in nari mirosul de
ploaie de padure sau planset de ape, il auzi chiuindu-si pasarile sau vuietele
de putere. Maret!
La un moment dat o vad pe Amina, fiica-mea, incremenita intr-un vortex de trairi. Fixa cu ochii si cu sufletul emotiile dinauntrul si din afara ei. Mi-am indreptat si eu privirea.
Doi copii. Pe o insula de verdeata din mijlocul strazii. El
avea vreo 10-11 ani, ea avea vreo 9. Imbracati foarte saracacios, precum sunt
copiii strazii. Erau murdari, cu parul zburlit in toate directiile. Baiatul ii
adusese fetitei un buchet de flori, probabil ultimele flori ramase printr-o
galeata de aruncat, inainte de inchiderea pietei. Erau ofilite si zburilte
precum parul lor, insa atat de vii si stralucitoare. Ca si ei, florile acestea
incercau sa ramana drepte si demne. Dupa ce i-a dat buchetul, baietelul a
luat-o de mana, asigurandu-se in stanga si dreapta, ca sa traverseze. Era atat
de protectiv cu fetita, incat, daca nu ai fi vazut ca e un botz de om, ai fi
jurat ca e un om mare, gata sa conduca lumea.
Si lumea lui era ea, fetita pe care o tinea de mana. M-a
cutremurat. Era atat de multa dragoste in acea palmita, era atat de multa
dragoste in protectia pe care i-o conferea, era atat de mult curaj, incat m-am
gandit cu tristete la noi, oamenii mari. Cand am auzit noi ultima oara: „Iubito, stai fara grija. O sa trecem noi de
asta. Esti cu mine.” sau „Iubitule, esti
atat de curajos! Sunt alaturi de tine si cred in tine! ”
Una, doua, trei secunde si gata!, au tasnit prin mijlocul
strazii, sfidand fara vreo vina trecerile de pietoni si regulile lumii
civilizate. Ea era cu un pas in urma lui, alergand amandoi cu slapii lipiti de
talpi, creandu-ti iluzia frumoasa a doi copii in zbor, precum doua baloane
colorate, pe care le adie vantul in joaca. In cele cateva secunde de traversat,
el s-a asigurat continuu, tinand-o strans de manuta pe printesa inimii lui. Au
trecut prin fata noastra imbujorati de emotie si dragoste. Straluceau.
Pur-si-simplu straluceau. Doi ingeri rataciti pe pamant. Ea si-a aranjat
rochitica murdara si rupta, si-a luat postura de printesa, cu spatele drept, cu
florile inainte si cu manuta sprijinindu-se in a lui.
„Sunt suflete pereche!” a rostit Amina. M-am intors
surprinsa de o asemenea observatie, cu gandul pamantean si limitat: „Cum adica, de unde stii tu?”. Ochii
Aminei erau in lacrimi. Atunci am inteles. Stia. Stia pentru ca ea, ca si ei,
ceilalti copii, putea sa recunoasca dragostea cu adevarat, neintinata de
conditionarile mintii adultului, gonind si demonstrand acut satisfacerea
nevoilor personale.
Cei trei copiii s-au uitat unul la altul, confirmandu-si energia pe
care au adus-o ca solie pe pamant. Mi-am amintit de momentul cand fiica-mea era
doar in dorintele mele si am simtit-o ca va veni cu adevarat. Am spus „Asa sa fie!”, adica „Amin!”, si de aici s-a nascut Amina.
Acum cei trei s-au privit pentru o secunda eterna in care s-a rostit fara
cuvinte: „Asa sa fie! Dragoste!”. M-am topit. M-am simtit mica si
privilegiata in acelasi timp ca asist la acest moment de conectare.
Cat de profunzi erau ei, copiii acestia, fara sa vrea, fara sa stie, nobili in trairea lipsita de judecati! Sa ne uitam
adesea in ochii lor, ai oricarui copil ne vine in intampinare, amintindu-ne
cum sa iubim. Suntem atat de departe de sensurile dintai, suntem atat de
departe de noi insine. Ne-am incarcerat copilul din noi, simtindu-ne penibili
atunci cand am vrea sa ne manifestam. Orgolii! „Ce o sa zica ea, ce va zice el?!”, „Ma va crede o proasta!”, „Dar
ce, eu nu sunt un las!”, „Eu tac.
Sunt un domn.”, „Eu nu spun ce simt.
Eu simt.”
Cat egoism zace in alegerea noastra de a nu ne exprima, de
a nu comunica ceea ce simtim cand simtim. Cum sa daruim si celuilalt trairea
noastra de bine, daca el nu o face in egala masura cu noi, asigurandu-ne
conditia perfecta a cadrului si a manifestarii?! Cum sa fim vulnerabili? Cum sa
contruim impreuna vindecari reciproce prin comunicare si manifestare? Ne
chinuim in noi insine, gasind calea perfecta catre o demonstratie de succes, in
urma careia celalalt sa fie ranit, sa fie dominat, sa fie mai prejos, incat sa ne putem astfel aroga pe deplin rolul infatuat de „Salvator”.
Cate iluzii construim intre noi, pretinzand ca totul este perfect, doar pentru ca
e mai bine decat in curtea de alaturi, doar pentru ca lumea, da, LUMEA va rosti "Ce cuplu minunat!", "Ce bine se potrivesc, ce fericiti sunt!" Si, atat timp cat
LUMEA va valida acest statut, restul chiar nu mai conteaza, nu-i asa?! Ce trist
este ca ne insinguram in dramele mintii noastre, apoi ne cautam masca perfecta
ca sa zambim solar si spiritual, asa cum e trendul zilei si brandul „lucratorului
in lumina”.
Cand ne mai permitem sa zburdam? Sa ne bucuram, sa fim veseli? Sa
radem?! Doar ironic, sarcastic, punctand la tinta inca o demonstratie de putere
si suprematie. Sa spunem celuilalt cuvinte de apreciere, de afectiune, de
dragoste?! De ce s-o facem cand emoticoanele sunt singura cale de comunicare,
rapida si la indemana? De ce sa rostim ca am crescut, ca ne-am imbogatit
sufleteste dupa o etapa, dupa o experienta? De ce sa nu ucidem increderea in
celalalt, semanandu-i frica cu strategia manipulatorului ce-si marcheaza
regulile si teritoriul?
I-am urmarit pe cei doi copii cu privirea mai departe. El facea
un pas mare, ca dupa slapii cu doua numere mai varstnici, iar ea mai alerga din
cand in cand dupa el sa tina pasul acela maret. S-au oprit la o terasa din fata
noastra, au stat cateva secunde de parca ar fi cautat o cararuie de lumina
printr-un hatis intunecat si salbatic.
„Vai, mama, o duce sa ii dea si de mancare. I-a dat flori,
acum vrea s-o hraneasca. Ce frumos!”
Am realizat ca eu nu ma gandisem la asta. Mi-am primit din nou o palma bine meritata peste analizele mintii mele in control.
Amina plangea. Domol. Lacrimi rostogolindu-se de drag, de emotie. Am ingenuncheat in mintea mea si i-am sarutat manutele si inima. I-am multumit in gand ca m-a ales sa fiu mama ei.
Mi-am intors privirea catre cei doi copii. El a luat-o inainte printre oameni si s-au pierdut in multime. Scenariile realitatii dramatice au izvorat din nou. Cu siguranta nu aveau bani. Cu siguranta i-ar fi alungat de pe terasa. Ce optiuni ar fi avut? Sa cerseasca. Un pic de dragoste de la oamenii mari ca sa cumpere apoi un alt pic de dragoste intr-o gogoasa cu gem, pe care s-o umple cu toata dragostea din univers. Sa se hraneasca apoi amandoi, rupand bucatele mici dintr-o singura gogoasa, pe marginea vreunei borduri, privind LUMEA care nu-i vede si iubind-o.
Sa vanda florile ei ca sa faca picul acela material de
care ar fi avut nevoie pentru gogoasa cu gem? Si mi s-a parut deplina imaginea
daruirii. Ea si el ar fi pastrat in suflet momentul de mai devreme, emotia
buchetului de flori si atat, liberi de conditionari, doar pastratori ai trairii
si nu sclavi ai materialului.
Nu am vazut ce s-a intamplat. Probabil atat ne-a fost
permis, dar m-am intors catre Amina sa-mi povesteasca ea mai departe povestea
aceasta de dragoste, mizand pe conectarea lor.
„Sunt suflete pereche! Ce mult se iubesc!”. Atat. Ce mai putea fi
povestit?
„Mama, dar este permis ca
doi copii sa se iubeasca asa?”
LUME, LUME, este permisa dragostea printre noi? Daca
fiica-mea de 12 ani trebuie sa-si justifice trairea si emotia, fiindu-i frica
sa si-o manifeste pana la capat, ma intreb ce se va intampla cu ei, copiii
nostri, atunci cand vor fi mai mari? De ce deja le este frica? Oare nu noi,
oamenii mari, suntem atat de inspaimantati de DRAGOSTE, incat ii impunem atatea
conditii si reguli, cat ea sa nu mai fie o traire, ci un contract intre doi
oameni?
„Mami, dar oare eu o
sa-mi intalnesc sufletul pereche si o sa ne iubim asa frumos?”
Doi copii au coborat de pe Munte cu o solie de dragoste.
Se plimba liberi prin Piatra pentru ca... sunt copiii strazii, adica ai
nimanui, adica ai tuturor.
Sunt ai NOSTRI. In fiecare din noi.
Ana,
Amina,
Cuore si Cuorina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu