Au trecut cativa ani de cand m-am mutat in Piatra Neamt. Sa fie vreo 5
ani si alte 4 orase in care am locuit de cand ma stiu. Aici ma simt
ACASA intr-un mod pe care nu incerc sa mi-l explic, ci doar sa-l
savurez. Ma fascineaza intimitatea pe care ti-o ofera orasul acesta.
Intai am crezut ca poate sunt muntii ce iti confera protectie,
stabilitate si te fac sa te simti mai aproape de cer. Insa am adunat
atatea momente legate de sufletul oamenilor ce locuiesc aici, incat ma
simt ca intr-o mare FAMILIE. Simti ca nu esti singur, ca apartii sub o
forma sau alta unui grup care stie ca existi. Pentru un oras in care
esti nou-venit aceasta traire te face sa te simti binecuvantat.
Ies din bloc diminetile si vad privirile celor care fie merg spre munca,
fie isi cumpara cafeaua de la vreun „cumatru”, fie isi fumeaza tigara
la geamul de la bucatarie. Unora le flutur din mana, pe altii ii salut.
Habar nu am cum ii cheama, dar e atat de firesc sa te trezesti odata cu
tot cartierul si sa se stie unii de altii.
Ma gaseam odata in
capatul de oras, opus zonei in care locuiesc. Am urcat in microbuz si
soferul m-a salutat, apoi m-a intrebat daca ma duce acasa sau la
gradinita sa-l iau pe fecioru-miu. De la contrariere, uimire, la
bucurie, a fost o privire atat de senina si binevoitoare, cea a
soferului, atat de naturala, de parca m-ar fi cules din drum vreo ruda
sau vreun prieten.
In orasul acesta poti povesti despre tine sau
despre ceea ce este important in vietile celor cu care vorbesti, la
orice colt de strada. Citesc in ochii lor deschiderea si firescul ca,
atat timp cat calci pe pamantul acesta, in locul acesta, nu poti decat
sa-i apartii, deci esti „de-al nostru”. Ei, bine, sentimentul acesta a
fost si este un privilegiu. Am crezut intai ca e vorba de buna-vointa
sau de socializare, dar nu, lor, oamenilor de pe aceste meleaguri chiar
le pasa de tine, fie ca realizezi, fie nu. Am simtit-o in tot felul de
contexte neasteptate: vanzatoarele de unde imi fac cumparaturile,
preocupate de odihna mea sau de cearcanele mele, farmacista care a
retinut ca am avut copiii bolnavi si m-a intrebat cum se mai simt, un
parinte care a sesizat ca nu am mai trecut de o saptamana prin parc,
manichiurista care a tinut minte ca fiica-mea a trecut in clasa a V-a si
ca i-o fi greu, soferul de taxi care ma intreaba „Si, ce mai ziceti?
Sunteti bine? V-am vazut suparata...”, doamna de la Primarie care m-a
ajutat in afara programului cu publicul, femeia din piata care mi-a dat
produsele pe care le cerusem, dar pe care le abandonasem pe taraba
pentru ca uitasem portofelul acasa, "Lasati, luati-le, aveti nevoie sa
faceti mancare. Imi aduceti banii cand mai treceti.", asistenta de la
clinica, cu care m-am imbratisat dupa ce povestisem in primele minute
despre dramele majore ale familiei ei. 
:)
:)
Fantastic cum oameni pe care ii intalnesc o singura data, oameni pe
care nu ii cunosc, imi vin in intampinare si ofera dragoste,
consideratie, grija si respect. Nu poti sa nu imbratisezi sufletul
acestui oras, nu poti sa nu te indragostesti de fiecare zambet ce iti
transmite ca „imi pasa!”, nu poti sa nu iti doresti sa le vii in
intampinare.
In plus, in Piatra am gasit valori familiale despre
care doar am citit ca au existat ori le regasesc in amintirile despre
bunicii ce nu mai sunt, Dumnezeu sa-i ierte! Cum este sa traiesti in
2016, intr-o lume nebuna de demonstratie si rezistenta, si sa intalnesti
manifestari de respect fata de varsta, fata de statut, fata de parintii
spirituali, nasi, nase, fata de oamenii sefi care considera firesc sa
te protejeze si se ofera sa rezolve conflictele tale personale?
Am fost un timp confuza: de ce vecina care este cu vreo 4 ani mai mare
imi spune „Saru-mana!”. M-am pus pe observat, apoi am intrebat si am
descoperit acea forma de consideratie si respect fata de statutul de
mama, de profesie, de om cu familie etc.
Cum este sa auzi ca barbatul de 35 de ani se rusineaza cand nasa de cununie, cu vreo 8 ani mai mare, il cearta ca nu isi protejeaza prea bine familia, apoi acelasi barbat se mobilizeaza sa realizeze ce zice nasa? Nu au existat echivocuri, ci, dimpotriva, smerenie fata de rolul pe care ea, nasa, il avea in familia lor, ca mama spirituala, protectiva si bine-intentionata.
Este fascinant si, subliniez din nou, pentru 2016 si pentru libertatile pe care le stim cum totii ca ni le manifestam individual sau in cuplu.
Cum este sa auzi ca barbatul de 35 de ani se rusineaza cand nasa de cununie, cu vreo 8 ani mai mare, il cearta ca nu isi protejeaza prea bine familia, apoi acelasi barbat se mobilizeaza sa realizeze ce zice nasa? Nu au existat echivocuri, ci, dimpotriva, smerenie fata de rolul pe care ea, nasa, il avea in familia lor, ca mama spirituala, protectiva si bine-intentionata.
Este fascinant si, subliniez din nou, pentru 2016 si pentru libertatile pe care le stim cum totii ca ni le manifestam individual sau in cuplu.
Cum este sa vezi ca o comunitate de
tigani care se gospodareste pe langa cartierul tau sau pe langa tine, te
respecta si, mai mult, te include in firescul lor familial. „Da` ce
faceti? Pe mine ma doare urechea, nu am ajuns la doctor. Ce ziceti sa
iau?”, ca peste o saptamana sa ne intalnim intamplator pe strada si sa
primesc un feed-back despre cum a functionat recomandarea facuta. Cum
este ca tot acestia sa se ofere sa te ajute in timp ce cari niste
bagaje? Ai zice ca nu e treaba lor pentru ca real nu ne cunoastem unii
pe altii, dar aici, in Piatra, este suficient sa imparti acelasi cer si
aceeasi bucata de pamant pe care calci, cat sa devii al fiecaruia si al
tuturor.
De ziua Romaniei am asistat cum se salutau oamenii din
zona cu tiganii care mai rasareau de neunde: adresare catre tigan: „Sa
traiesti, romane!”, raspunsul acestuia: „Sa traiesti, frate!”, „Hai,
sanatate! Sa traim! La multi ani!”.
Situatiile pe care le-am tot
adunat sunt multe, diverse si fascinante. Imbratisez orasul Piatra si
ceea ce inseamna oamenii din el, imbratisez dragostea aceasta straveche
si regulile nescrise ale neamului ce s-a inradacinat pe aceste
meleaguri. Imbratisez bucuria pe care o descopar in pietele publice la
vreun concert, cheful de viata de la vreo petrecere, sentimentul de
proprietate al consumatorului de arta si cultura din salile de teatru,
consumatorului de viata al acestui oras: „Sunt actorii nostri!”,
„Artistul acesta s-a nascut in Piatra”, „Am facut scoala primara cu
politicianul asta.”, „Am pescuit cu el si cu ta-su cand eram mic.”....
Imbratisez oamenii care ma iubesc si care m-au adoptat ca fiica, "sis" (sora), "frato", prietena, "ticer Ana" etc.
Ma inclin si va multumesc ca m-ati primit ACASA, ca vad in ochii celor
care trec pe langa mine pe strada „A, te stiu!”. Daca m-ar si opri
cineva si m-ar intreba „Tu a cui esti?”, as raspunde fara ezitare „A lu`
Piatra Neamt!”.
Ca sa intregesc imaginea sufletului meu despre totul acesta nemtean si muntean, rememorez prima experienta soc din acest oras:
Era vara. Plecasem dintr-un oras in care asfaltul clocotea la ora 8 dimineata, iar efectul de sera te tintuia in casa pana seara, tot la 8. Iesisem la plimbare in parc cu copiii. Eram in Piatra, vara, la ora 3 dupa-amiaza! In parc nu era nimeni. Liniste. M-am asezat pe o banca abandonandu-ma momentului si peisajului. Atat de multa liniste ca era nefiresc, imi auzeam respiratia si gandurile. Deodata am auzit strigate de pasari. Am lasat capul pe spate. Erau 3 perechi de vulturi care se zbenguiau in inaltul cerului. Acest moment a fost magic, socant si decisiv: sunt ACASA! Stau la 50 m de piatra muntelui care se opreste in cer, copiii mei se joaca linistiti in parcul de la poalele acestuia, iar Sus sunt vulturii liberi. E atata armonie incat ma simt in rai. O iubire fara margini mi-a invadat sufletul facand acesta scena icoana acestui oras.
Era vara. Plecasem dintr-un oras in care asfaltul clocotea la ora 8 dimineata, iar efectul de sera te tintuia in casa pana seara, tot la 8. Iesisem la plimbare in parc cu copiii. Eram in Piatra, vara, la ora 3 dupa-amiaza! In parc nu era nimeni. Liniste. M-am asezat pe o banca abandonandu-ma momentului si peisajului. Atat de multa liniste ca era nefiresc, imi auzeam respiratia si gandurile. Deodata am auzit strigate de pasari. Am lasat capul pe spate. Erau 3 perechi de vulturi care se zbenguiau in inaltul cerului. Acest moment a fost magic, socant si decisiv: sunt ACASA! Stau la 50 m de piatra muntelui care se opreste in cer, copiii mei se joaca linistiti in parcul de la poalele acestuia, iar Sus sunt vulturii liberi. E atata armonie incat ma simt in rai. O iubire fara margini mi-a invadat sufletul facand acesta scena icoana acestui oras.
Da! Un oras puternic precum muntele, liber ca vulturii, in armonie cu pamantul stramosilor si vazduhul lui Dumnezeu!
Si pentru ca deja sarbatorile se infiripa in gandurile si sufletele
noastre, va colind si eu cu dragoste, respect si smerenie fata de tot
ceea ce sunteti.
Sa va ramana valorile neintinate si sufletul ca muntele: statornic, etern, legat de glie si de Cerul lui Dumnezeu!
Tare va iubesc, muntenilor!
Ana Mardari
9 decembrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu