Arta de a fi nefericit



Peste tot in jurul nostru vedem adesea oameni nefericiti. Sunt fascinanti oamenii si mecanismele lor, iar cei nefericiti sunt atat de complecsi, incat nu poti sa nu te simti un privilegiat atunci cand le observi arta de a fi sau de a supravietui. Daca te apropii mai tare, descoperi ca multi dintre ei se simt extrem de confortabil in aceasta realitate si, oricat i-ai invita sa schimbe ceva in sensul echilibrului si al fericirii, te resping sau fug de tine.


Incasandu-mi vreo cateva experiente existentiale in acest sens, imi dau voie acum sa ma uit la acest spectacol si sa invat din arta de a fi nefericit.

Si cum orice arta inseamna un artist mai mult sau mai putin capacitat, sa le oferim apreciere si statutul acesta mult ravnit si mult meritat.



Artistul dramatic. Profesionistul.

Are necazuri. Dintotdeauna. Si, aparent, pentru totdeauna.

De cand se naste asimileaza programe de suferinta, de sacrificiu, de saracie. Mai exact, iata cateva exemple cauzale: tata este autoritar, tata este alcoolic, tata este agresiv sau tata lipseste cu desavarsire; mama este autoritara, mama este non-emotiva, mama plange si se plange intotdeauna, mama sufera din cauza tatalui, mama e bolnava sau mama fuge cu primul tatuat de pe tir.


Copil fiind, artistul dramatic in devenire invata ca aceasta este normalitatea. Lipsa deprinderilor emotionale, absenta viselor implinite, conduita si constiinta credintei, toate acestea devin instrumentele artei dramatice a adultului. Acesta va cauta orice zona de confort in care sa-si poata manifesta nefericirea, pentru ca acolo stie cum sa sufere, acolo controleaza pericolul, acolo gestioneaza cel mai bine factorii de stres. Daca apare vreo noua situatie pozitiva, fie de iubire, fie de statut, fie profesionala, acest artist isi pastreaza deprinderile initiale, plangandu-se intotdeauna de un drob de sare inexistent.

Nu cred ca va functiona.”, „Sigur se va intampla ceva. Intotdeauna, cand mi-e bine, apare ceva rau.”, „Asa mi-a fost scris, sa nu ma pot bucura de ceva bun pana la capat.”, „Nu are cum sa mi se intample mie.”, „Nu mai cred. Nu mai vreau. Nu imi trebuie.”.


Artistul dramatic monologheaza mereu. Este mult „eu” care exprima suferinta, care pozeaza dramaticul in toate formele lui masochiste si paroxiste. Daca il inviti la o constientizare, monologheaza mai departe, dandu-ti iluzia ca te asculta si ca isi doreste extrem de tare o schimbare care sa-i faca viata mai usoara. Real nu poate sa primeasca nimic mai mult decat trauma repetata la nesfarsit care sa-i justifice valoarea. Ei, asta este cheia artei de a fi nefericit: este atat de multa autovalorizare in trairea nefericirii, este atat de multa suprematie in rolul acesta, pe care nimeni, dar nimeni nu-l poate juca atat de bine ca artistul cu pricina.

Nimeni nu ar putea sa duca cate am dus eu. Daca as povesti toate prin cate am trecut, nu ai crede. Nu vrei sa stii prin cate trec, nu ai intelege.”


Ca spectator, nu iti ramane decat sa faci aprecieri – si deseori pe buna dreptate!, nu ai de ales, este atitudinea corecta fata de aceste suferinte si asta asteapta cei in rol: „Doamne, prin cate ai trecut!”, „Nu creeed asa ceva! Cum mai poti duce toate astea?! Eu, daca eram in locul tau, o luam razna...”, „Nu stiu cum faci fata, zau, este imposibil!”, „Esti un erou! Esti un sfant! Extraordinar! Cum poti!?”.


Artistii dramatici isi cauta spectatori intotdeauna, pentru ca, hranindu-se cu propria energie a victimizarii, au nevoie de confirmarile acestui statut. Se simt extrem de speciali in suferinta lor. Nu incercati sa le-o amputati pentru ca nu au cu ce sa supravietuiasca fara ea.


Artistii dramatici isi cauta agresorii, ii intretin, ii primesc in suflet si casa, isi pregatesc scena cu minutiozitate si rolul de victima perfecta, chiar daca sunt inconstienti de actiunile lor. Exista atat de multa forta in aceasta dispozitie, incat nu poti face nimic cu adevarat. Aminteste-ti sa manifesti compasiune!


Uneori, artistii dramatici raman fara rol sau fara cauze pierdute. Acolo simt sa se sinucida. Gandesc morbid asta. E un spectacol grandios si in aceasta ipostaza. „Nu vreau sa vina nimeni sa ma vada.”, „Nu vreau sa isi mai aminteasca nimeni de mine!”, tipa acestia in jur, insa dincolo de tipatul vizibil, mintea tocmai ce si-a configurat statutul de erou post mortem. Iti dai seama ce s-ar tot vorbi dupa un gest fatal?! „Doamne, cate a mai tras omul acesta!!”, „Doamne, cate a facut!”, „Atata putere si forta .... Nu a fost om, a fost un inger!”.


Artistii dramatici sunt puternici prin insasi drama ce o traiesc sau o manifesta. Au cu ce sa-i faca fata, stiu cum sa o gestioneze. Sunt furiosi, sunt smeriti, sunt umili, sunt intelepti. Astfel, toate aceste atuuri nu pot conduce protagonistul decat in arta de a fi hristic. Ce inseamna sa fii hristic? Sa fii umil, evident. Este ceea ce descoperim si la dramatici. Sa fii intelept. Evident, ei au multe experiente de viata, deci pot parea intelepti. Sa fie in abandonul traumei si sa nu isi doreasca sa iasa de acolo. Cum poate altfel sa fie sacrificiul inalt?! Deci, toate aceste calitati hristice nu pot decat sa-l proclame pe dramatic drept un Dumnezeu. El este Dumnezeul celorlalti: un Dumnezeu pamantean care sustine inconstient agresiunile, sustine agresorii, perpetueaza modele de nefericire, pozeaza echilibrat si satisfacut cu putinul pe care-l au si cu invizibilul simbolic al fericirii de a fi nefericit.


Artistii dramatici nu par sa poata fi salvati. Cel putin nu de oameni. Nu vor cu adevarat sa li se intample aceasta, dar nu constientizeaza, dimpotriva, pot tipa cat pot de tare ca s-au saturat si ca vor o salvare sau un ajutor. Daca te afunzi in capcana aceasta, te trezesti irosindu-ti energia absolut degeaba. Dupa ce ai plecat, au uitat cu totul ceea ce le-ai spus sau le-ai oferit. Daca te duci spre ei sa le intinzi o solutie, aratandu-le ca sunt nefericiti, se infurie si te confunda cu toti agresorii ce i-au trecut prin viata. Poti iesi destul de sifonat din asta pentru ca nu intelegi ce ti s-a intamplat. Dar nu-i nimic, ei isi vad mai departe de arta de a fi nefericit, perfectand-o si cu aceasta experienta in care tu ai crezut ca poti salva ceva.


Este fascinant cum orice stimul ce poate parea pozitiv se transforma in viata acestor dramatici intr-un indemn de a crea o noua experienta traumatizanta. Stimulul tau poate fi legat de cea mai inalta iubire din cer si de pe pamant. Pur-si-simplu o saboteaza, apoi, direct proportional cu energia pozitiva ce vine spre ei, interiorizeaza esecul si neputinta de a fi ceea ce isi doresc. Exista un hedonism acut in arta de a fi nefericit, exista un joc de suprematie si deseori de ipocrizie, exista un Ego urias, exacerbat de orice stimul incearca sa le salveze lor, artistilor dramatici, viata.


Ce face un artist de acest gen cu concurenta? Cand apar alti nefericiti talentati sau mai talentati ca ei? Devin propavaduitori. Esti fermecat de capacitatea de convingere pe care o exercita asupra ta, explicandu-ti cat de important este pentru tine si viata ta sa fii fericit. Se proiecteaza in viata celorlalti, acolo unde pot salva ceva, doar pentru ca nu sunt in stare sa se salveze pe ei insisi. Nu conteaza pentru ei ca devin invazivi adesea sau manipulatori sau dictatoriali cu cei pe care ii salveaza. Conteaza ca ei, inconstient, si-au gasit o bresa prin care sa simuleze autosalvarea. Proiectiile pe care si le fac asupra „celor de salvat” ii fac dependenti de cauzele respective, ajungand sa impuna astfel atasamente grave sau maladive. Inconstient si aici asteapta o validare a statutului de Dumnezeu pamantean, hristic, evident, ca sa pastram bunastarea sacrificiului.


Traind atat de plenar aceasta arta dramatica, acesti oameni isi doresc, viseaza o prelungire a sacrificiului si dupa moarte. Iti povestesc senin ca, dupa ce vor muri, vor sfarsi in cel mai crunt intuneric, cu metafore diferite de la caz la caz, insa dorinta manifestarii acestei arte de a fi nefericit ii privilegiaza si dupa ce nu mai sunt. E o forta de negare atat de mare, incat toate valorile pozitive pe care le poti inventa se dilueaza in singurul sens pseudo-pozitiv de a face fata. Din nou se releva multa forta pe care un pamantean de rand nu ar putea-o manifesta.


Deci, se autoproclama ca Zei sau Dumnezei, refuzandu-si orice sansa de fericire venita din exterior. Sa incercam sa nu-i judecam, ci sa le multumim pentru spectacolul negarii ce ni-l prezinta ca pilda pentru alegerile noastre. In fond, este un sens de evolutie cu alte instrumente decat mintea noastra a fost programata sa vada. Sa le respectam suferinta!


Cu toate acestea, ceea ce este miraculos la artistii dramatici: se pot salva pe ei insisi, doar printr-o alegere personala, printr-o profunda recunoastere a nefericirii ce au sustinut-o si printr-o conectare adevarata cu iubirea (fata de un om, fata de divinitate, fata de un animal). E o alegere pe care fie o rateaza lamentabil, adancindu-se in nefericirea lor “minunata”, fie asumandu-si-o si transformandu-se definitiv.



Artistul nefericit. Echilibratul.

Acestia manifesta mare parte din atuurile primei categorii (rezistenta la drame cu toate deprinderile atasate, Ego-ul exacerbat, capacitatea de victimizare etc.), insa ei isi doresc sa iasa din statutul acesta. Constientizeaza ca sunt nefericiti, constientizeaza ca sunt si alte sensuri de a fi, simuleaza si experimenteaza portii mici de incantare, satisfactie sau fericire. Ei pot primi ajutor. Ei il cauta. Fie isi fac lectiile intelesurilor fata de dramele ce i-au marcat, fie iarta, fie se roaga, fie mediteaza, fie pur-si-simplu comunica asteptand un sens. Acestia sublimeaza, de obicei, nefericirea in iubire. Cu cat sunt mai nefericiti, cu atat vor iubi mai mult pe cei din jur. Ii poti observa usor pentru ca par intotdeauna veseli. Rad mult in public, ceea ce spune despre ei ca se simt sau sunt extrem de singuri. Sunt binevoitori, sociabili si comunicativi. Revin adesea in nefericirile lor, cat sa-si faca lectiile. Arta lor este de a juca echilibrat in orice nefericire le parvine. Clacheaza deseori, dar isi reamintesc ca vor sa fie fericiti. Pot sa primeasca sanse, ceea ce ii va conduce spre lumina, insa experienta nefericirii existentiale isi pune amprenta serios asupra manifestarilor lor. Pot ajunge in situatii de bine, insa le vine greu sa fie autentici si fericiti in adevaratul sens al fericirii. Uneori mimeaza chiar fiind in sensul cel mai frumos al experientei, nu pentru ca nu fac fata acesteia, ci pentru ca o parte din sufletul lor este amputat. Ei sunt cei cu handicapuri emotionale, cu parti de lemn sau cu proteze de fericire. E un sens si acesta pentru ca acesti artisti invata sa mearga fie si cu proteze emotionale. 
De exemplu, persoanele traumatizate in copilarie vor manifesta ca adult mecanismele de sacrificiu, de suferinta, facand nenumarate demonstratii de putere. Deseori vor alege sa ramana in energia lor masculina, fie ca vorbim de femei, fie ca vorbim de barbati. Daca primesc o sansa de fericire, prin care se pot degreva de sarcini, responsabilitati, greutati, vor accepta oferta cu mare dificultate si chiar cu opozitie initiala. Se vor bucura in cele din urma, dar se vor simti vinovati, conditionati, obligati sa intoarca la nesfarsit gesturile ce ii vor fi oferite neconditionat. Le vine greu sa primeasca si mare parte dintre acestia nu reusesc sa o faca niciodata, aleg doar sa ofere. Starea de vinovatie este leitmotivul trairilor lor: se simt vinovati ca sunt fericiti, atunci cand le reuseste acest lucru. Accepta ca nu pot mai mult, dar acesta este si ramane secretul lor interior. Cei din jur se vor bucura in schimb de o bunastare emotionala de pe urma acestor artisti, pentru ca ei vor sti sa aprecieze in cele din urma arta de a fi fericit.


Acestia viseaza, desi nu au toate mijloacele la indemana. Uneori visele lor sunt fantastice si irealizabile. Dar care om paralizat in scaun cu rotile nu viseaza ca intr-o zi picioarele il vor conduce afara sa zburde si sa danseze in ploaie? Artistii acestia sunt nefericiti pe interior, dar intotdeauna vor incerca sa-si nege conditia nefericirii. Ei sunt precum Quasimodo, cocosatul de Notre Dame, gasind o Esemeralda sau precum Bestia ce si-a transcens conflictele si handicapurile si s-a regasit langa Belle. Sa le uram zboruri inalte si sanse depline!



Artistul amator. Superficialul.

Aici sunt marea majoritate a nefericitilor. Nu au un joc de scena existential, atat de bine elaborat in manifestari precum cei de mai sus. Ei sunt oamenii nefericiti, in general si pasager. Sunt cei care sunt inconstienti de mecanismele lor, de cauzele lor, cei care traiesc ceea ce vine, cum vine. Paradoxal, ei au mai multe sanse, desi, la fel de paradoxal, le irosesc cel mai repede.


Aici sunt nefericitii inconstienti de iluzia fericirii in care cred. Sunt partenerii de cuplu care au uitat sa se iubeasca, sa se vada, sa comunice. Sunt prietenii care au uitat sa se gandeasca la oamenii pe care i-au pretuit ca prieteni in trecut. Sunt sufletele impietrite, mecanismele muribunde, inconstiente de nefericirea si amortirea lor. Aici sunt iluziile materiale ce pacalesc sufletul ca ii este bine, sunt iluziile de fericire ce asigura mintea de controlul relatiei de pe hartie, de bunul din curtea proprie, de pozitia de sef la care au ravnit o viata.


Nefericitii acestia sunt superficiali. Nu au un tel al fericirii, cum nici unul al nefericirii, ceea ce ii califica drept amatori. Irosesc repede si naiv sansele de evolutie sau de bunastare emotionala, pentru ca nu le identifica, nu le valorizeaza la adevaratul potential si nu stiu sa se vindece prin acestea.

Aici sunt clauzele politice, sociale si profesionale de pseudo-fericire, iar prin acest statut al frustrarii trecem cu totii frecvent.


Amatorii acestia sunt punctual nefericiti, insa pot oricand fi stimulati de ultimul model de masina, ultimul tip de telefon, cea mai tare amanta, cel mai popular club, cea mai scumpa rochie etc. Mostrele de pseudo-fericire sunt accesibile la tot pasul, in functie de nivelul fiecaruia de achizitie. Nu avem de ce sa ne ingrijoram de mecanismele acestor amatori.

Sa le uram si lor succes in arta de a fi si la cat mai multi stimuli, sperand ca suma mostrelor de bine din vietile lor sa le creeze iluzia perpetua a fericirii.



In concluzie, privilegiul nefericirii este adesea o sansa de evolutie. Introspectia la care te invita nefericirea poate sa te duca spre cer. Ai grija insa cu ce aripi pleci la drum, sa nu sfarsesti precum Icar in zborul lui spre inalt. A intelege despre tine cum investesti in nefericire, cata energie, cate ganduri, cate frici, ce mecanisme, cate emotii, te va invata sa cauti fericirea si sa o traiesti cu adevarat. Nu pune conditii acesteia, oricat de tare mintea te va programa sa o faci. Adesea fericirea este doar o stare de echilibru spre care tindem inconstient.


Inevitabil trecem cu totii prin fiecare stadiu amintit mai sus, fie ca doar le tranzitam, fie ca ramanem prinsi intr-o etapa de evolutie. Asta nu ne face nici buni, nici rai, nici mai speciali, nici comuni. Ne alegem mostrele perfecte de fericire sau nefericire, exersand arta de a fi cat mai mult. Ceea ce conteaza cu adevarat este constientizarea iluziei si, respectiv, a adevarului interior.


Poti ramane un nefericit toata viata, insa, daca iti gasesti sensurile superioare pentru care experimentezi aceasta in plan fizic, atunci ceea ce traiesti devine o arta de a fi. Poti crede ca esti fericit, pacalindu-te cu iluzii, pana cand nefericirea te va invata o cale de a-ti gasi adevarul si de a fi constient de ceea ce esti cu adevarat. Poti pretinde fericirii doar satisfacerea nevoilor tale, insa o noua nevoie te va face nefericit, conducandu-te astfel, din nou, spre tine.


Pana la urma, nefericirea nu este decat o suma a experientelor pe care sufletul si le creeaza in cautarea desavarsirii, eliberandu-se, paradoxal, cu fiecare experienta, de conditionari si invatand sa traiasca prezentul sau abandonul. Astfel, descoperi ca a fi fericit inseamna sa nu mai vrei nimic, dar sa te bucuri de TOT, intelegand chiar si nefericirea.

Iti doresc desavarsirea artei tale de a fi!


Ana Mardari
22 februarie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu