Peste tot in jurul nostru vedem adesea oameni
nefericiti. Sunt fascinanti oamenii si mecanismele lor, iar cei nefericiti sunt
atat de complecsi, incat nu poti sa nu te simti un privilegiat atunci cand le
observi arta de a fi sau de a supravietui. Daca te apropii mai tare, descoperi
ca multi dintre ei se simt extrem de confortabil in aceasta realitate si,
oricat i-ai invita sa schimbe ceva in sensul echilibrului si al fericirii, te
resping sau fug de tine.
Incasandu-mi vreo cateva experiente
existentiale in acest sens, imi dau voie acum sa ma uit la acest spectacol si
sa invat din arta de a fi nefericit.
Si cum orice arta inseamna un artist mai
mult sau mai putin capacitat, sa le oferim apreciere si statutul acesta mult
ravnit si mult meritat.
Artistul dramatic. Profesionistul.
Are necazuri. Dintotdeauna. Si, aparent, pentru
totdeauna.
De cand se naste asimileaza programe de suferinta, de sacrificiu, de saracie.
Mai exact, iata cateva exemple cauzale: tata este autoritar, tata este
alcoolic, tata este agresiv sau tata lipseste cu desavarsire; mama este
autoritara, mama este non-emotiva, mama plange si se plange intotdeauna, mama
sufera din cauza tatalui, mama e bolnava sau mama fuge cu primul tatuat de pe
tir.
Copil fiind, artistul dramatic in devenire
invata ca aceasta este normalitatea.
Lipsa deprinderilor emotionale, absenta viselor implinite, conduita si
constiinta credintei, toate acestea devin instrumentele artei dramatice a
adultului. Acesta va cauta orice zona de confort in care sa-si poata manifesta
nefericirea, pentru ca acolo stie cum sa sufere, acolo controleaza pericolul,
acolo gestioneaza cel mai bine factorii de stres. Daca apare vreo noua situatie
pozitiva, fie de iubire, fie de statut, fie profesionala, acest artist isi pastreaza
deprinderile initiale, plangandu-se intotdeauna de un drob de sare inexistent.
„Nu
cred ca va functiona.”, „Sigur se va
intampla ceva. Intotdeauna, cand mi-e bine, apare ceva rau.”, „Asa mi-a fost scris, sa nu ma pot bucura de
ceva bun pana la capat.”, „Nu are cum
sa mi se intample mie.”, „Nu mai
cred. Nu mai vreau. Nu imi trebuie.”.
Artistul dramatic monologheaza mereu. Este
mult „eu” care exprima suferinta, care pozeaza dramaticul in toate formele lui
masochiste si paroxiste. Daca il inviti la o constientizare, monologheaza mai
departe, dandu-ti iluzia ca te asculta si ca isi doreste extrem de tare o
schimbare care sa-i faca viata mai usoara. Real nu poate sa primeasca nimic mai
mult decat trauma repetata la nesfarsit care sa-i justifice valoarea. Ei, asta
este cheia artei de a fi nefericit:
este atat de multa autovalorizare in trairea nefericirii, este atat de multa
suprematie in rolul acesta, pe care nimeni, dar nimeni nu-l poate juca atat de
bine ca artistul cu pricina.
”Nimeni
nu ar putea sa duca cate am dus eu. Daca as povesti toate prin cate am trecut, nu
ai crede. Nu vrei sa stii prin cate trec, nu ai intelege.”
Ca spectator, nu iti ramane decat sa faci aprecieri
– si deseori pe buna dreptate!, nu ai de ales, este atitudinea corecta fata de
aceste suferinte si asta asteapta cei in rol: „Doamne, prin cate ai trecut!”, „Nu
creeed asa ceva! Cum mai poti duce toate astea?! Eu, daca eram in locul tau, o
luam razna...”, „Nu stiu cum faci
fata, zau, este imposibil!”, „Esti un
erou! Esti un sfant! Extraordinar! Cum poti!?”.
Artistii dramatici isi cauta spectatori intotdeauna, pentru ca, hranindu-se cu propria
energie a victimizarii, au nevoie de confirmarile acestui statut. Se simt
extrem de speciali in suferinta lor. Nu incercati sa le-o amputati pentru ca nu
au cu ce sa supravietuiasca fara ea.
Artistii dramatici isi cauta agresorii, ii intretin, ii primesc in suflet si casa, isi
pregatesc scena cu minutiozitate si rolul de victima perfecta, chiar daca sunt
inconstienti de actiunile lor. Exista atat de multa forta in aceasta
dispozitie, incat nu poti face nimic cu adevarat. Aminteste-ti sa manifesti
compasiune!
Uneori, artistii dramatici raman fara rol
sau fara cauze pierdute. Acolo simt sa se sinucida. Gandesc morbid asta. E un
spectacol grandios si in aceasta ipostaza. „Nu
vreau sa vina nimeni sa ma vada.”, „Nu
vreau sa isi mai aminteasca nimeni de mine!”, tipa acestia in jur, insa
dincolo de tipatul vizibil, mintea tocmai ce si-a configurat statutul de erou
post mortem. Iti dai seama ce s-ar tot vorbi dupa un gest fatal?! „Doamne, cate a mai tras omul acesta!!”,
„Doamne, cate a facut!”, „Atata putere si forta .... Nu a fost om, a
fost un inger!”.
Artistii
dramatici sunt puternici prin insasi drama ce o traiesc sau o manifesta. Au cu
ce sa-i faca fata, stiu cum sa o gestioneze. Sunt furiosi, sunt smeriti, sunt
umili, sunt intelepti. Astfel, toate aceste atuuri nu pot conduce protagonistul
decat in arta de a fi hristic. Ce
inseamna sa fii hristic? Sa fii umil, evident. Este ceea ce descoperim si la
dramatici. Sa fii intelept. Evident, ei au multe experiente de viata, deci pot
parea intelepti. Sa fie in abandonul traumei si sa nu isi doreasca sa iasa de
acolo. Cum poate altfel sa fie sacrificiul inalt?! Deci, toate aceste calitati
hristice nu pot decat sa-l proclame pe dramatic drept un Dumnezeu. El este
Dumnezeul celorlalti: un Dumnezeu pamantean care sustine inconstient agresiunile,
sustine agresorii, perpetueaza modele de nefericire, pozeaza echilibrat si
satisfacut cu putinul pe care-l au si cu invizibilul simbolic al fericirii de a
fi nefericit.
Artistii dramatici nu par sa poata fi
salvati. Cel putin nu de oameni. Nu
vor cu adevarat sa li se intample aceasta, dar nu constientizeaza, dimpotriva, pot
tipa cat pot de tare ca s-au saturat si ca vor o salvare sau un ajutor. Daca te afunzi in capcana aceasta, te trezesti irosindu-ti energia absolut degeaba. Dupa
ce ai plecat, au uitat cu totul ceea ce le-ai spus sau le-ai oferit. Daca te
duci spre ei sa le intinzi o solutie, aratandu-le ca sunt nefericiti, se
infurie si te confunda cu toti agresorii ce i-au trecut prin viata. Poti iesi
destul de sifonat din asta pentru ca nu intelegi ce ti s-a intamplat. Dar nu-i
nimic, ei isi vad mai departe de arta de a fi nefericit, perfectand-o si cu
aceasta experienta in care tu ai crezut ca poti salva ceva.
Este fascinant cum orice stimul ce poate
parea pozitiv se transforma in viata acestor dramatici intr-un indemn de a crea
o noua experienta traumatizanta. Stimulul tau poate fi legat de cea mai inalta
iubire din cer si de pe pamant. Pur-si-simplu o saboteaza, apoi, direct
proportional cu energia pozitiva ce vine spre ei, interiorizeaza esecul si
neputinta de a fi ceea ce isi doresc. Exista un hedonism acut in arta de a fi
nefericit, exista un joc de suprematie si deseori de ipocrizie, exista un Ego
urias, exacerbat de orice stimul incearca sa le salveze lor, artistilor
dramatici, viata.
Ce face un artist de acest gen cu
concurenta? Cand apar alti nefericiti talentati sau mai talentati ca ei? Devin
propavaduitori. Esti fermecat de capacitatea de convingere pe care o exercita
asupra ta, explicandu-ti cat de important este pentru tine si viata ta sa fii fericit.
Se proiecteaza in viata celorlalti, acolo unde pot salva ceva, doar pentru ca nu
sunt in stare sa se salveze pe ei insisi. Nu conteaza pentru ei ca devin
invazivi adesea sau manipulatori sau dictatoriali cu cei pe care ii salveaza. Conteaza
ca ei, inconstient, si-au gasit o bresa prin care sa simuleze autosalvarea.
Proiectiile pe care si le fac asupra „celor de salvat” ii fac dependenti de
cauzele respective, ajungand sa impuna astfel atasamente grave sau maladive.
Inconstient si aici asteapta o validare a statutului de Dumnezeu pamantean,
hristic, evident, ca sa pastram bunastarea sacrificiului.
Traind atat de plenar aceasta arta
dramatica, acesti oameni isi doresc, viseaza o prelungire a sacrificiului si
dupa moarte. Iti povestesc senin ca, dupa ce vor muri, vor sfarsi in cel mai
crunt intuneric, cu metafore diferite de la caz la caz, insa dorinta
manifestarii acestei arte de a fi nefericit ii privilegiaza si dupa ce nu mai
sunt. E o forta de negare atat de mare, incat toate valorile
pozitive pe care le poti inventa se dilueaza in singurul sens pseudo-pozitiv de
a face fata. Din nou se releva multa forta pe care un pamantean de rand nu ar
putea-o manifesta.
Deci, se autoproclama ca Zei sau Dumnezei, refuzandu-si
orice sansa de fericire venita din exterior. Sa incercam sa nu-i judecam, ci sa
le multumim pentru spectacolul negarii ce ni-l prezinta ca pilda pentru
alegerile noastre. In fond, este un sens de evolutie cu alte instrumente decat
mintea noastra a fost programata sa vada. Sa
le respectam suferinta!
Cu toate acestea, ceea ce este miraculos la
artistii dramatici: se pot salva pe ei
insisi, doar printr-o alegere
personala, printr-o profunda recunoastere a nefericirii ce au sustinut-o si
printr-o conectare adevarata cu iubirea (fata de un om, fata de divinitate,
fata de un animal). E o alegere pe care fie o rateaza lamentabil, adancindu-se
in nefericirea lor “minunata”, fie asumandu-si-o si transformandu-se definitiv.
Artistul nefericit. Echilibratul.
Acestia manifesta mare parte din atuurile
primei categorii (rezistenta la drame cu toate deprinderile atasate, Ego-ul
exacerbat, capacitatea de victimizare etc.), insa ei isi doresc sa iasa din
statutul acesta. Constientizeaza ca sunt
nefericiti, constientizeaza ca sunt si alte sensuri de a fi, simuleaza si experimenteaza
portii mici de incantare, satisfactie sau fericire. Ei pot primi ajutor. Ei il cauta.
Fie isi fac lectiile intelesurilor fata de dramele ce i-au marcat, fie iarta, fie
se roaga, fie mediteaza, fie pur-si-simplu comunica asteptand un sens. Acestia sublimeaza,
de obicei, nefericirea in iubire. Cu cat sunt mai nefericiti, cu atat vor iubi
mai mult pe cei din jur. Ii poti observa usor pentru ca par intotdeauna veseli.
Rad mult in public, ceea ce spune despre ei ca se simt sau sunt extrem de singuri.
Sunt binevoitori, sociabili si comunicativi. Revin adesea in nefericirile lor,
cat sa-si faca lectiile. Arta lor este de a juca echilibrat in orice nefericire
le parvine. Clacheaza deseori, dar isi reamintesc ca vor sa fie fericiti. Pot
sa primeasca sanse, ceea ce ii va conduce spre lumina, insa experienta
nefericirii existentiale isi pune amprenta serios asupra manifestarilor lor.
Pot ajunge in situatii de bine, insa le vine greu sa fie autentici si fericiti
in adevaratul sens al fericirii. Uneori mimeaza chiar fiind in sensul cel mai
frumos al experientei, nu pentru ca nu fac fata acesteia, ci pentru ca o parte
din sufletul lor este amputat. Ei sunt cei cu handicapuri emotionale, cu parti de lemn sau cu proteze de fericire. E un sens si acesta pentru ca acesti artisti invata
sa mearga fie si cu proteze emotionale.
De exemplu, persoanele traumatizate in
copilarie vor manifesta ca adult mecanismele de sacrificiu, de suferinta,
facand nenumarate demonstratii de putere. Deseori vor alege sa ramana in
energia lor masculina, fie ca vorbim de femei, fie ca vorbim de barbati. Daca
primesc o sansa de fericire, prin care se pot degreva de sarcini, responsabilitati,
greutati, vor accepta oferta cu mare dificultate si chiar cu opozitie initiala.
Se vor bucura in cele din urma, dar se vor simti vinovati, conditionati,
obligati sa intoarca la nesfarsit gesturile ce ii vor fi oferite neconditionat.
Le vine greu sa primeasca si mare parte dintre acestia nu reusesc sa o faca
niciodata, aleg doar sa ofere. Starea de
vinovatie este leitmotivul trairilor lor: se simt vinovati ca sunt
fericiti, atunci cand le reuseste acest lucru. Accepta ca nu pot mai mult, dar
acesta este si ramane secretul lor interior. Cei din jur se vor bucura in
schimb de o bunastare emotionala de pe urma acestor artisti, pentru ca ei vor
sti sa aprecieze in cele din urma arta de a fi fericit.
Acestia viseaza, desi nu au toate mijloacele
la indemana. Uneori visele lor sunt fantastice si irealizabile. Dar care om
paralizat in scaun cu rotile nu viseaza ca intr-o zi picioarele il vor conduce
afara sa zburde si sa danseze in ploaie? Artistii acestia sunt nefericiti pe
interior, dar intotdeauna vor incerca sa-si nege conditia nefericirii. Ei sunt
precum Quasimodo, cocosatul de Notre Dame, gasind o Esemeralda sau
precum Bestia ce si-a transcens conflictele si handicapurile si s-a regasit
langa Belle. Sa le uram zboruri inalte
si sanse depline!
Artistul amator. Superficialul.
Aici sunt marea majoritate a nefericitilor.
Nu au un joc de scena existential, atat de bine elaborat in manifestari precum
cei de mai sus. Ei sunt oamenii nefericiti, in general si pasager. Sunt cei
care sunt inconstienti de mecanismele lor, de cauzele lor, cei care traiesc
ceea ce vine, cum vine. Paradoxal, ei au mai multe sanse, desi, la fel de
paradoxal, le irosesc cel mai repede.
Aici sunt nefericitii inconstienti de iluzia
fericirii in care cred. Sunt partenerii de cuplu care au uitat sa se iubeasca,
sa se vada, sa comunice. Sunt prietenii care au uitat sa se gandeasca la
oamenii pe care i-au pretuit ca prieteni in trecut. Sunt sufletele impietrite, mecanismele
muribunde, inconstiente de nefericirea si amortirea lor. Aici sunt iluziile
materiale ce pacalesc sufletul ca ii este bine, sunt iluziile de fericire ce
asigura mintea de controlul relatiei de pe hartie, de bunul din curtea proprie,
de pozitia de sef la care au ravnit o viata.
Nefericitii acestia sunt superficiali. Nu au
un tel al fericirii, cum nici unul al nefericirii, ceea ce ii califica drept
amatori. Irosesc repede si naiv sansele de evolutie sau de bunastare
emotionala, pentru ca nu le identifica, nu le valorizeaza la adevaratul
potential si nu stiu sa se vindece prin acestea.
Aici sunt clauzele politice, sociale si profesionale
de pseudo-fericire, iar prin acest statut al frustrarii trecem cu totii
frecvent.
Amatorii acestia sunt punctual nefericiti,
insa pot oricand fi stimulati de ultimul model de masina, ultimul tip de
telefon, cea mai tare amanta, cel mai popular club, cea mai scumpa rochie etc.
Mostrele de pseudo-fericire sunt accesibile la tot pasul, in functie de nivelul
fiecaruia de achizitie. Nu avem de ce sa ne ingrijoram de mecanismele acestor
amatori.
Sa le
uram si lor succes in arta de a fi si la cat mai multi stimuli, sperand ca suma
mostrelor de bine din vietile lor sa le creeze iluzia perpetua a fericirii.
In concluzie, privilegiul nefericirii este adesea o sansa de evolutie.
Introspectia la care te invita nefericirea poate sa te duca spre cer. Ai grija
insa cu ce aripi pleci la drum, sa nu sfarsesti precum Icar in zborul lui spre inalt. A intelege despre tine cum investesti in nefericire, cata energie, cate
ganduri, cate frici, ce mecanisme, cate emotii, te va invata sa cauti fericirea
si sa o traiesti cu adevarat. Nu pune conditii acesteia, oricat de tare mintea
te va programa sa o faci. Adesea fericirea este doar o stare de echilibru spre
care tindem inconstient.
Inevitabil trecem cu totii prin fiecare
stadiu amintit mai sus, fie ca doar le tranzitam, fie ca ramanem prinsi intr-o
etapa de evolutie. Asta nu ne face nici buni, nici rai, nici mai speciali, nici
comuni. Ne alegem mostrele perfecte de fericire sau nefericire, exersand arta
de a fi cat mai mult. Ceea ce conteaza cu adevarat este constientizarea iluziei si, respectiv, a adevarului interior.
Poti ramane un nefericit toata viata, insa,
daca iti gasesti sensurile superioare pentru care experimentezi aceasta in plan
fizic, atunci ceea ce traiesti devine o arta de a fi.
Poti crede ca esti fericit, pacalindu-te cu iluzii, pana cand nefericirea te va
invata o cale de a-ti gasi adevarul si de a fi constient de ceea ce esti cu
adevarat. Poti pretinde fericirii doar satisfacerea nevoilor tale, insa o noua
nevoie te va face nefericit, conducandu-te astfel, din nou, spre tine.
Pana la urma, nefericirea nu este decat o
suma a experientelor pe care sufletul si le creeaza in cautarea desavarsirii,
eliberandu-se, paradoxal, cu fiecare experienta, de conditionari si invatand sa
traiasca prezentul sau abandonul. Astfel, descoperi ca a fi fericit inseamna sa nu mai vrei nimic, dar sa te bucuri de TOT,
intelegand chiar si nefericirea.
Iti doresc desavarsirea artei tale de a fi!
Ana Mardari
22 februarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu