50 de umbre ale.... Subconstientului

Exista in fiecare din noi un demon, mai mic, mai mare, unul sau mai multi, al deznadejdii, al fricii, 
al traumelor, al neputintei, 
al victimizarii..... 
Din cand in cand 
el vrea sa iasa afara... 
DOAR CA SA FIE IUBIT!

Imi amintesc o zi grea, dar plina de revelatii.

Usa cabinetului s-a izbit de perete si a intrat un barbat inalt, incat ar fi trebuit sa dau capul pe spate ca sa-l privesc in ochi. Isi urmarise sotia care venea la terapie de vreo cateva saptamani, fara sa stie cine sunt si ce se intampla intre cei patru pereti.

„Cine esti tu, mai, de tot vine nevasta-mea la tine?”

L-am invitat sa ia loc nestiind la ce sa ma astept. M-am abandonat ratiunii superioare pentru care noi doi eram in acea clipa fata in fata cu destinul.

Barbatul era furios.

„Ce se intampla aici? De cand vine nevasta-mea la tine este foarte calma si linistita. Nu este bine ce se intampla!!”

„De ce ar fi in neregula ca ea sa fie astfel?”

„Pentru ca eu nu mai pot sa o bat. Cand este suparata sau tipa la mine, atunci o bat, o bat rau, de-i sare sangele pe pereti.”

Sufletul meu s-a strans in cel mai ingust ungher al mintii, acolo unde nu erau ganduri. Nu avusesem cazuistici de acest gen si nici nu stiam vreo strategie de comunicare cu astfel de oameni. Si totusi era in fata mea si acest lucru nu era intamplator. Stiam in convingerea mea mistica faptul ca exista un sens chiar daca nimic din mine nu-l putea exprima.

L-am lasat sa vorbeasca despre el. S-a laudat ca are un business de mii de euro cu avioane si ca ultima tranzactie i-a adus 30.000 euro. Era arogant in toate valorile materiale insiruite ca trofee ale sufletului lui pierdut. A revenit la furia de a nu-si putea macelari sotia. Asteptam in mine acel „mesaj” divin ce era cheia de acces la sufletul lui. A fost un timp nesfarsit, ca intr-un cutremur violent, interminabil, in care secundele se prelungesc in corpul tau fizic, facandu-te sa-ti simti fiecare celula, fiecare rasuflare, fiecare temere. Totul supradimensionat.

Mi-a povestit ca are doi copii. M-a cuprins un val de compasiune pentru acestia. Refuzam sa-mi imaginez detaliile afective ale copiilor privindu-si mama macelarita.

In acel moment a „coborat” codul de acces. Barbatul s-a infuriat ca urma Craciunul, „ce prostie!”, si ca toate detaliile pregatirilor ii vor da mult ravnita ocazie: sa loveasca din nou si sa se simta „viu”. Atunci l-am intrebat:

„Cand ai petrecut ultima oara Craciunul?”

Barbatul s-a crispat in fotoliu, si-a infipt degetele in bratul acestuia gata sa-l sfasie de durere, a lasat ochii in jos de parca ar fi ingropat amintirile declansate. O liniste teribila si incordata vibra sufletele noastre. A inceput sa planga zgomotos strangandu-si corpul ca un fetus. Hohotea. Devenise un copil indurerat si singur. M-am ridicat de pe fotoliul meu si l-am imbratisat. S-a cuibarit in mine, strangandu-ma intermitent cu putere, de parca ar fi dorit sa-l salvez.

Au urmat cateva ore de destainuiri. Copilul iesise afara si isi tipa suferinta. Fusese abandonat de parinti, crescut primii ani de viata de bunicii care-l parasisera si acestia din cauza batranetii, mult prea devreme ca sufletelul lui sa isi fi gasit un alt sprijin. Crescuse pe strazi, pe gurile de canal de unde izvorau aburii putreziti si calzi ai retelelor subterane. 

La 14 ani reusise sa se strecoare intr-un container si sa iasa din tara. L-au gasit in Germania, aproape mort. L-au pus pe picioare si l-au predat asistentei sociale, iar de aici unei zane bune. Cand s-a trezit in visul acela viata lui parea una noua, divina, plina de ingeri salvatori si protectori. Insa destinul pe care si-l alesese nu avea scris acest scenariu, iar zana cea buna se transformase subit precum cea din Hansel si Gretel. Astfel ca „mama” adoptiva, in jur de vreo 50 de ani, l-a incarcerat in ceea ce urma sa devina un Alcatraz al vietii lui: rolul de a fi jucaria sexuala a acesteia. O dominatoare sadica, cu instrumente de tortura, cu dreptul de a-l forta si santaja sa nu vorbeasca, iar el, cu visul ucis inainte de a prinde viata. 

Au trecut ani de chin pana cand a devenit major. S-a angajat la o firma, insa cu aceeasi incapacitate de a evada. In cele din urma studiaza psihologia, studiaza comportamentele deviante si se decide sa joace rol de nebun. Diagnosticul in sine nu conteaza, ci faptul ca aceasta a fost calea de a fi lasat in pace. Evaluarile psihologice ce i s-au facut l-au clasat „nebun de legat”, astfel ca a preferat sa stea internat intr-un spital, suficient timp cat sa fie sigur ca nu va fi urmarit de „mama” iubitoare.

Astfel, nefiind interesant si viabil, a fost "abandonat". Posibilitatea de a fi din nou liber i-a adus brusc o „vindecare” reusita, mimata cu brio, precum tot scenariul anterior. 

Liber fiind si-a construit un imperiu financiar incercand sa recupereze tot ceea ce nu avusese in copilarie. Avea o lista cu lucrurile pe care sa le faca in viata aceasta. Dupa imperiul castigat, urmatoarea pe lista a fost familia. Si-a intemeiat-o crezand ca poate avea tot ce si-a dorit.

Cele 50 de umbre insa au iesit una cate una la suprafata, bantuindu-i haul sufletului impietrit de timpuriu. Si ca sa simta, el a inceput sa „pedepseasca” femeia, sotie si mama. Acele momente ii scoteau in fata, in realitatea pe care el si-o crease, umbra mamei, umbra agresoarei din Germania, umbra canalelor, umbra abandonului, fricilor si insingurarii. Cu fiecare bataie, cu fiecare strop de sange imprastiat in jur, subconstientul evada razbunator afara cu o sete din ce in ce mai mare de control si dominare.

A fost o zi grea, o intalnire grea, o regasire uriasa a sensurilor. Dupa cateva luni au venit amandoi, el si sotia lui. Isi facusera Craciunul impreuna si pentru prima data in viata lui simtise ca poate fi fericit cu adevarat.

Mi-am amintit barbatul acesta in seara aceasta. De ce?

Am gasit in Inbox un link al filmului mult mediatizat, „50 de umbre ale lui Grey”.  La vremea lansarii si dupa am tot citit cronicile si comentariile celorlalti. Mi s-a parut teribil  de grav sa se fi creat un astfel de film ce sa incite violenta domestica sub pretextul placerii. Am participat ironic la discutiile cu prietenii, fara insa sa fi vazut filmul. Parea ca imi era suficient ce citisem. De fapt a fost o autosuficienta din partea mea si o dovada crasa de superficialitate. Nu am stiut atunci. Am descoperit in seara aceasta ce capcana a Ego-ului mi-am intins.

Am ales sa-l vad. Abia acum. Justificarea gestului fiind studiul de caz.

M-am cutremurat. Nu pentru sugestia violentelor sexuale, ci pentru metafora in sine si pilda existentiala.

S-a tot vorbit despre cele 50 de umbre ale lui Grey ca despre un psihopat. Hm! Cine ridica primul piatra sa loveasca?

Umbrele personajului au un sens medical. Atat alegem sa vedem? Cati dintre noi nu am iubit oare profund, teribil, inconstient pe cine „nu trebuie”? Gandindu-ne la aceste iubiri imposibile, cat sacrificiu nu am investit in acele relatii cu Visul (fascinant in iluzii) ca poate el sau ea se vor schimba, urmand pilda modelului nostru de iubire? De cate ori nu am fost Anastasia, inconstienti, naivi, plutind doar in ceea ce ne-am dori sa se intample cu adevarat, vibrand doar cu dorinta de iubire impartasita? Si, atunci cand nu s-a intamplat, ce am ales sa facem? Am fugit in noi sau simbolic „in camera noastra”, precum in film, singuri si urland printre lacrimi: „.... cu toate acestea... te iubesc!”. De cate ori in iubirile mari nu ne-am incalcat principiile pe care le avusesem, de cate ori nu ne-am umilit cazand in nimicul sinelui si lipsei de identitate pentru ca da, asa stiam sa iubim? De cate ori nu am ales sa facem ceea ce partenerului iubit i-ar fi facut placere, am ales din aceeasi disperare de a nu-l pierde ori de a-l transforma prin iubirea noastra?

Visul este cel care ne anima, ne face inalti, ne face sa zburam, visul ca intr-o zi el sau ea ne vor iubi la fel de mult precum pretindem ca o facem noi, ca intr-o zi ni se vor aprecia jertfele, ca vom fi vazuti cu adevarat in ceea ce am daruit in numele iubirii. Visul te face sa fii CREATOR. Anastasia este un simbol al inocentei in iubire. Virginitatea personajului tipa mesajul acesta. Ea simte de la inceput sufletul celui ales, nu pentru ca stie de ce, ci pentru ca sinceritatea sufletului ei nu poate vedea decat sinceritatea celuilalt, fie ea si neexprimata. (Anastasia: „Cred ca aveti un suflet mai mare decat lasati impresia.”)

Dincolo de personajul feminin si inocenta iubirii, nu doar ea este cea care se manifesta in sensul iubirii.

Grey este aidoma barbatului din terapie. Scenariul filmului ne da aceste chei din abundenta. Putem gasi usor cauzalitatea comportamentului lui deviant. („Cum ai inceput sa faci asta?”/ „Cu o prietena a mamei. Aveam 15 ani. Am fost sclavul ei timp de 6 ani. Nimeni din familia mea nu stie.....”/ „Mai tii legatura cu ea?” / „Suntem prieteni... Ea ma cunoaste cel mai bine.... Imi mai da sfaturi...”)

Cu toate acestea, daca suntem corecti si facem abstractie de zgomotul de fond al violentei sexuale, de cate ori in film Grey nu-si incalca propriile reguli, de cate ori nu fuge dupa o clipa de iubire, de cate ori nu cedeaza in fata imprevizibilului si pierderii controlului?! Este o lupta crunta cu sens de autovindecare pe care el si-o poarta cu demonii sai. Punctul paroxist al abandonului este jocul lui in afara contractului adus la inceputul filmului. Apoi dorinta de a se elibera de demoni, marturisindu-i Anastasiei in timp ce doarme ce i s-a intamplat cand era mic. De cate ori in film Grey nu cere ajutorul? Inconstient, infricosat si incapabil sa il primeasca cu adevarat, insa tot filmul invoca acest ajutor si iesirea din tenebre.

Sa ne intoarcem in noi: de cate umbre ale noastre suntem cu adevarat constienti in iubirea pe care o invocam? Nu trebuie sa vorbim despre sadism sexual ca sa pretindem ca avem umbre. Cu siguranta exista cate un demon pe care subconstientul nostru l-a creat dintr-o trauma timpurie sau dintr-un abandon emotional. 

Cati dintre noi suntem constienti de rolul celui de langa noi care se lupta cu demonii nostri si incearca sa ne iubeasca asa cum suntem si ne ajuta sa ne iubim pe noi insine la fel? Cu cata violenta nu ne reprimam adesea iubirea pentru ca orgoliile sunt prea mari ori poate victimizarea colosala, ori....? Suntem un Grey si atunci ne biciuim Sinele ori ii mutilam pe cei care ne iubesc.

De cate ori nu suntem grandomani in dovezi pragmatice de iubire doar pentru ca emotional suntem cu sufletul amputat ori nu avem deprinderi de a iubi, de a primi si a oferi manifestarea acesteia? O masina rosie si scumpa ca cea din film poate fi adesea simbolul cadoului special ori pretios pe care unul din parteneri il aduce ca ofranda pentru ca nu stie ori nu poate sa spuna nimic uitandu-se in ochii celuilalt. De cate ori nu am cucerit in iubire fluturand in fata celuilalt ceea ce stim sa facem cel mai bine? Am vrut sa fascinam, sa cucerim si evident sa castigam in control teritoriul. Cat de departe suntem astfel de simbolul Grey? 

Cati dintre noi nu am trecut prin mai multe iubiri ce ne-au ucis visele? Cum ne-am transformat in tot acest parcurs interior: am inceput sa iubim naiv si pasional, avand cel mai maret vis, precum Anastasia, apoi, ucigandu-l ori esuand am devenit Grey. Cat timp ne acordam cu adevarat sa descoperim noua particularitate a iubirii ce o pretindem? Ce sens ne domina mai mult? De cand? Unde este camera secreta a violentelor noastre interioare? In ce experienta anterioara, in ce varsta, in ce furie??? Ne-am impietrit sufletul dupa o iubire pierduta? Mai stim sa iubim naiv si pasional ca la inceput? (Grey: „Unii spun ca nu am deloc suflet.”)

Ce vrea sa spuna mai departe tot instrumentarul d-lui Grey? Ce or fi toate acele legaturi stranse bine in pretentia unor feelinguri mai intense? Explorand simbolistica e vorba de atasamente. Ei, luati piatra si aruncati in Mr. Grey. Cum arata atasamentele noastre de iubire? Unele sunt puternice, dominatoare, supunand partenerul pana a-i elimina liberul arbitru si tintuindu-l in proiectia pe care ne-am construit-o despre iubire, violentandu-l fara sa ne dam seama ca acesta nu reuseste sa exprime ceea ce este cu adevarat. 

Camera secreta a subconstientului nostru este plina de atasamente si proiectii, conditionandu-ne partenerii. Acolo ne taram iubirile, acolo ne seducem partenerii, acolo ne simtim victime si de acolo, paradoxal, cersim sa fim eliberati. („Voi fi sclava ta....?”/ „Daca mi te vei supune, iti voi fi devotat.” ............ „Te rog sa nu ma detesti!”)

Inger si demon, yin-yang, minte si suflet, orice dualitate exista in noi, exista manifestata in iubirile noastre si este ceea ce ne face sa crestem in sensuri, in a fi mai mult si a iubi mai mult. Azi putem fi Anastasia, avand cel mai feeric vis, maine putem deveni Grey asteptand ca cineva sa ne salveze din camera de garda a traumelor noastre.

Sa va amintiti sa visati cat mai inalt, draga Anastasia sau draga Grey, oricare si oriunde ai fi!

https://www.youtube.com/watch?v=AJtDXIazrMo 
https://www.youtube.com/watch?v=3TrSMaOZm3Y 

 Anastasia Grey

25 martie 2015