Am intalnit un Inger Pamantean

Perlele stau ascunse 

in cochilii roase de valuri si timpuri. 

Trebuie sa te ineci de multe ori 

ca sa ajungi pe fundul oceanului si 

sa te bucuri de ele.

Il asteptam pe P. pentru o sedinta karmica. Stiam ca sufera de cancer osos si ca e foarte tanar. Stiam ca nu e intamplator ca ne intalnim, iar certitudinea evenimentelor mistice din viata mea m-a facut sa fiu emotionata in fata unui asemenea caz. Ce facea aceasta intalnire si mai speciala era „coincidenta” ca Universul ne-a adus impreuna intr-un oras in care amandoi eram in vizita. Sincronizare perfecta, fara planuri, ceea ce accentua puternic Ratiunea Superioara a acestei intalniri.

A sunat la usa. Cand am deschis-o, m-a coplesit bucuria pe care acest tanar de 24 de ani o emana prin toata fiinta lui si prin toti porii. Ochii ii sclipeau din interior spre lumea din jurul lui. Mi-a zambit cu gura pana la urechi. Parea ca ne cunoastem de atata timp si ne reintalneam atunci. Mi-a venit sa plang, dar mi-am innabusit starea, ca sa nu tulbur acea armonie din fata mea. As fi plans de prea-plin in fata unei vibratii atat de inalte. Abia atunci i-am observat fizicul. Era inalt, plapand, cu capul gol si stralucitor acolo unde radiatia „terapeutica” il lasase fara par, fara sprancene.

Ne-am asezat unul in fata celuilalt. Ce-as fi putut sa-i spun?! De obicei incerc sa trezesc in oameni aceasta bucurie de a fi. In fata lui P. nimic nu mai era de spus, asa ca l-am ascultat.

A inceput sa-mi povesteasca despre familia lui. Fiecare drama incadrata in timpul si spatiul vietii lui era prezentata fara emotii negative, ca intr-o prezentare Power-Point, cu slide-uri de informare si atat.

Cu cativa ani in urma ii murise tatal, apoi fratele adolescent, apoi sora adolescenta. A continuat firesc: „Iar acum urmez eu!”.

Moartea devenise o trecere in sufletul acestui tanar. Senin, firesc, traind prezentul acelui moment, nu trecutul pe care-l rememora. Intelesese ca Dumnezeu i le daduse pe toate, iar acum gandea precum acesta: „Nu cred ca mama ar mai duce sa ma ingroape si pe mine. Cred ca ar fi mai bine pentru ea ca Dumnezeu sa o ia la El inaintea mea. Mie mi-e mai usor sa o ingrop decat ar face-o ea cu mine, pentru ca eu am inteles!”

P. are doar 24 de ani. L-am privit coplesita de ratiunea superioara a Sufletului lui. Mi-au aparut in minte dramele oamenilor pe care i-am vazut in ultimii ani, apoi dramele mele. Mi-as fi dorit sa fi fost cu totii acolo, in fata acestui Om care alegea sa iubeasca astfel. Mi-as fi dorit ca toti cei care nu zambesc pentru ca vor sa fie seriosi ori carora le e frica de ridicol, le e frica sa nu fie exploatati in iubirea lor limitata, toti ce care isi traiesc interiorizati conflictele interioare cu ochii doar in pamant ori doar incruntati, mi-as fi dorit ca toti acestia sa fie acolo, cu mine. Sa vada privirea aceea clara, senina, smerenia, sa imbratiseze surasul si trairea in Bucurie. Era Bucuria de a Fi. Inca o zi. Inca o saptamana. A FI printre cei dragi, a avea inca timpul la dispozitia prezentului de a spune Te Iubesc, Mama! Te iubesc, Prietene! Te Iubesc pe tine, necunoscutule pentru ca esti acum cu mine si ma asculti, si ma privesti.. si ne impartasim unul cu celalalt!

In toata aceasta revelatie P. a confirmat gandurile din mintea mea:

„Stii, Ana, eu nu ma supar niciodata. Noi, oamenii, nu ar trebui sa ne suparam unii pe altii, nu ar trebui sa ne intristam niciodata. Stii de ce? Pentru ca nu avem timp. Trebuie doar sa ne bucuram si sa fim fericiti pentru ca Dumnezeu are grija de problemele noastre!”

P. are doar 24 de ani, iar el deja traieste aceasta intelepciune si o aplica in orice clipa. Fascinanta lectie, fascinanta Lumina pe care o aduce printre noi.

Mi-a povestit de chinul fizic pe care cancerul l-a obligat sa-l suporte: multe interventii chirurgicale, transplanturi nenumarate, 34 de noduli cancerosi in tot corpul, parti extirpate din interior, citostatice, injectii, tratamente facute din nou si din nou. Nu ai fi zis ca acel corp dusese acest razboi si inca il ducea.

Mi-a zambit. Nu conta. Ii era greu sa ignore Durerea fizica, dar cu toate acestea, el, P. era indragostit. Iubea o fata. Iar fata il iubea si ea. Era fericit cand imi vorbea despre iubirea lui. Era in ea si tot ceea ce imi transmitea parea cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume. Era a lor, iar cancerul era doar zmeul malefic cu care se lupta sa-l invinga, din basmul lor minunat.

„M-a influentat foarte mult. M-a ajutat foarte mult...”, a marturisit P. despre iubita lui, „m-a ajutat sa vad viata altfel! Mi-a placut tare mult indemnul ei care imi spunea ca Nimic nu e intamplator, ca Totul se intampla dintr-o Ratiune Superioara, a lui Dumnezeu, ca Totul are sens si Totul este la timpul potrivit, nimic nu e in plus sau in minus”.  

Si ca o confirmare a intelegerii lui despre aceasta Ratiune, P. a continuat sa povesteasca.

Nu reusise sa puna vreun monument funerar, vreo piatra funerara pe mormantul fratilor lui. Cand a primit mesajul iubitei lui a inteles ca exact acest lucru trebuie sa faca: sa caute pietre funerare si sa inscpritioneze acest mesaj.

„Mi-am dat seama de ce in tot acest timp nu am reusit sa pun nimic pe mormantul fratilor mei. Daca as fi scris - Aici se odihneste....- , nu s-ar fi potrivit lor pentru ca ei nu au cum sa se odihneasca. Au murit foarte tineri, nu si-au trait viata asa cum o facem noi, ceilalti. Daca nu si-au trait-o, inseamna ca nu au obosit traindu-si-o, deci nu se pot odihni precum batranii care mor. Ei au plecat tineri in alt plan pentru ca asa a hotarat Dumnezeu. Nimic nu e intamplator si totul are un sens. Asa am decis sa scriu aceste adevaruri pe pietrele lor. In ziua cand ma gandeam cum sa fac aceasta, mi-a aparut in cale un camion. Inauntru erau pietre funerare. Am inteles atunci ca acela era momentul potrivit si ca ceea ce aveam in minte trebuia scris pe pietrele fratilor mei. Si asta am facut!”

P. vorbea de Dumnezeu de parca insusi Dumnezeu vorbea prin el. Simteai prin vene fiecare cuvant. Simteam caldura curgand in valuri si resetandu-mi orice judecata de valoare de pana atunci. Nu lucrurile spuse erau noi sau nestiute, ci trairea! Trairea copilului din fata mea facea cat o mie de ani de teorie.

M-am gandit la multi dintre noi care predica teorii ale Divinitatii si Iubirii, insa nu stiu sa zambeasca cand o transmit, nu stiu sa simta ceea ce transmit si, mai trist, nu stiu sa traiasca in viata lor teoria Iubirii si a Divinitatii. Ca un paradox al cunoasterii, P. vorbea atat de intelept, vorbea despre adevaruri si ratiuni inalte, insa, nu auzise niciodata de cuvantul „reincarnare”; vorbea despre sufletele fratilor care au plecat in alt plan si in Lumina, dar el nu auzise de „karma”; vorbea despre Iubirea care trece prin tot corpul, prin minte si o transmite mai departe, dar el nu auzise de „chakre”. Simplitatea trairii si profunzimea intelepciunii lui nu insemnau carti de spirtualitate, nu insemnau cursuri de sute de euro cu magicieni, vraci, guru sau maestri spirtuali, nu insemnau cabinete private cu diplome pe pereti, nu insemnau lupte meschine de putere si suprematie in lumea „spiritualului” comercial si mediatizat, ci insemna, fara formule, o constiinta a Sinelui in plan fizic, dar si ca misiune spirtuala in aceasta viata:

„Am inteles de ce Dumnezeu mi-a dat aceasta boala. Am stat atat de mult si de atatea ori prin spitale, incat am inceput sa ii consider pe cei cu cancer o a doua familie. M-am imprietenit cu ei. Am stat la capataiul lor incurajandu-i sa reziste la durere sau tinandu-i de mana cand au plecat la Dumnezeu. M-am ridicat din pat printre perfuzii si m-am dus la parintii carora le murise copilasul, ca sa le alin durerea si sa-i ajut sa treaca peste asta. I-am privit in ochi, i-am strans in brate si ei s-au bucurat, au plans, s-au simtit mai bine. Asa am inteles ca rolul meu e sa ajut pe acesti oameni. Daca nu as fi fost printre ei, daca nu as fi fost ca ei, nu i-as fi ajutat astfel. ”

Coincidenta intalnirii in acelasi oras era legata de venirea lui P. pentru a vorbi cu parintii unui copilas ce tocmai murise de cancer. In ziua cand P. aflase despre aceasta moarte, a fost trist, foarte trist, pentru ca acel copilas de 4 ani fusese „un prieten foarte intelept” (mi-a zis P.), de la care invatase atat de mult. Apoi a inteles ca trebuie sa isi revina si sa mearga catre parintii ramasi fara sprijin. In ziua cand ne-am intalnit, el isi asumase un drum cu trenul, aglomeratia unui oras mare, durerea, durerea, durerea.

Cati dintre noi uitam de durerile noastre, nu atat de grave sau atat de greu de suportat, sa ne intoarcem catre cei care sufera printre noi? Cati reusim sa nu ne victimizam in dramele noastre considerandu-ne cei mai suferinzi si cei mai importanti in a fi sustinuti de cei din jurul nostru? Cati dintre noi gasesc un crez atat de inalt precum e „un om fericit” si ne propunem sa muncim si sa construim aceasta realitate?

Cu putin timp in urma mortii copilasului de 4 ani, murise cel mai bun prieten al lui, de-o seama. Il vazuse ultima oara intre drumurile de spital. Se bucurase de timpul petrecut cu el. Prietenul lui ii marturisise atunci ca el va muri intr-un accident de masina. Fusese o clar-viziune pentru ca P. nu a mai apucat sa-l vada. Accidentul de masina se intamplase, iar in acea zi P. a fost din nou trist, foarte trist. Si-a amintit apoi de indemnul iubitei lui si de faptul ca nimic nu e intamplator, Totul are un sens.

A fost fascinant sa il vad pe P. vorbindu-mi despre moartea celor dragi, apoi, in secunda urmatoare, despre iubirea celor ramasi, despre iubire, despre cat e de indragostit. Era viata in tot ceea ce transmitea, fie ca vorbea despre viata in Lumina a Sufletelor ce au plecat, fie ca vorbea despre cea pe care o traia aici.

P. era pasiune. Pasiunea de A FI VIU! Mi-a povestit despre pasiunile lui dinainte de a fi bolnav. Ii placea sportul. Acum nu-l mai putea practica, insa era intotdeauna alaturi de cei care o faceau. „E foarte important sa ai pasiuni. E foarte bine sa crezi in pasiunile tale si sa lupti pentru ele. E ceea ce te face viu.” Apoi, mi-a povestit despre cativa prieteni de-ai lui care faceau cross. Mi-a povestit ca acestia nu credeau ca pot ajunge la performante, asa incat P. i-a incurajat sa creada in imposibil. Astfel, au reusit sa parcurga un traseu in toata tara, facand cross, sub forma literei C. „C e de la Cancer – mi-a zis P. – si cei care au reusit sa parcurga acel traseu prin tara au aratat ca si noi putem invinge Cancerul. Si noi invingem astfel.”

P. are doar 24 de ani. E un tanar adolescent. Are vise. Are pasiuni. Iubeste. Iubeste o fata de care s-a indragostit. Iubeste oamenii. Iubeste mai cu seama oamenii bolnavi de cancer pentru ca stie ce simt.

Pe langa toate astea, pe langa drumurile prin spitale, P. LUCREAZA! MUNCESTE! E ANGAJAT! Universul lui i-a adus un job in care se ocupa de asigurari medicale. Mi-a marturisit ca isi ajuta colegii si clientii sa acceseze cele mai bune servicii medicale, sa faca diferenta dintre „analize” si „investigatii”, sa nu fie confuzi in diagnosticarile medicale eronate, sa aiba incredere si speranta.

Rolul lui P. e peste tot al unui ghid angelic. Un inger pamantean, avand calitati supraomenesti. E om si nu e. E bolnav si nu e. M-am intrebat atunci ce rol si-a ales P. in a veni in viata mea. I-am multumit in toata fiinta mea pentru toate pildele pe care mi le-a oferit atat de simplu si firesc, naiv si inconstient de rolul magic al ingerului pamantean.

A urmat discutia de constientizare a cauzelor subtile ale cancerului lui. A fost ciudat sa ma aud vorbindu-i. Orice informatie pe care i-o dadeam era atat de noua pentru el, incat trebuia sa raman minute in sir in analogii si multe paranteze, dar toate aceste explicatii sau informatii pareau de prisos pentru ca adevarurile erau in el. Cu fiecare revelatie primita, P. parea ca-si aminteste: isi aminteste ca a calatorit in vieti, ca ne-am mai intalnit, ca a ales o misiune sa o implineasca, ca poate ca acum isi asuma niste efecte karmice. Toata discutia a fost de parca citeam cu voce tare o carte pe care o scrisese P., dar pe care o uitase, iar rolul meu era doar sa i-o amintesc ca s-o continue si sa invat mai departe din ea.

Am inceput sedinta karmica. Calatoria in astral a fost magica. Si-a intalnit fratii, apoi a plecat mai „sus” pentru ca fratii lui din Lumina nu puteau urca in cerul din care P. coborase pe pamant. Si-a intalnit „cancerul” si a sadit pe pamanturile sterpe ale energiei si fizicului mutilat, gradini cu flori, campuri verzi, natura magica care sa aduca in toate planurile seva vindecatoare. Valuri de caldura nefireasca au coborat prin corpurile noastre fizice. A fost dincolo de imaginatie. Tot corpul meu fizic a trait scurt-circuite ca si cum as fi fost electrocutata. Nu stiu ce-a fost si nici nu conteaza vreo explicatie dincolo de magia cerului lui P., ce emana iubire si lumina. Atat! IUBIRE!

Cand a iesit din sedinta m-a privit in ochi nefiresc. Ne stiam de atata timp. Ne recunoscusem in pactul initial al calatoriei noastre pe pamant.

La plecare, mi-a zis ca nu stie cum se procedeaza, nu stie daca trebuie sa plateasca sau cat sa plateasca. Ce ciudat sa-l fi auzit vorbind despre asta, cand toata experienta fusese in afara oricarei masuri sau cantitati. „Dai cat ai primit” e ceea ce spun de fiecare data, insa atunci formula aceasta fusese implinita in alte moduri decat banii. M-a strans in brate si mi-a zis „Multumesc! Stiu ce dar am pentru tine. Ti-l voi aduce in curand. Dar din Dar se face rai, nu-i asa?!”

Cand a plecat a inceput furtuna. Era deja noapte. Ploua si batea vantul. M-am ingrijorat de drumul lui pe jos, dar m-a asigurat: „Nu-ti fa probleme. Sunt atat de viu sa simt pe corpul meu ploaia si vantul, sa calc cu talpile pamantul si sa ma bucur ca respir.”

In urmatoarele ore m-am abandonat in tacere. Nu aveam ganduri. Era multa tihna. Multa Iubire si atat. Priveam cerul in noapte si multumeam lui Dumnezeu pentru tot.

O clipa Mintea a scos din culise programul tratatelor spirituale legate de karme. M-am gandit la cancerul lui si la efectele karmice implicate, apoi la implicarea mea in asta. Mintea a venit si a zis despre „datorii karmice”. Am decis sa nu ma zbat in temeri asa ca l-am intrebat pe Doamne daca tot ceea ce a fost si tot ceea ce am ales sa fac este bine pentru fiecare din noi, in sensul efectelor datoriilor karmice.

M-am asezat in mine asteptand un raspuns. Priveam cerul in noapte. Nori albi, unul dupa altul, s-au adunat usor in mijlocul cerului. Lumina lunii ii facea sclipitori si vii. Au format un cerc alb. Minunat. Din acest inalt a coborat solia linistii depline a lui Doamne:

„De ce te ingrijorezi? Datoriile karmice de care zici acum sunt doar o judecata de valoare a voastra, a oamenilor, de care aveti nevoie pentru a fi in echilibru unul langa altul. Care e mesajul pe care il stii si-l spui la sfarsit: Dai cat ai primit! Ce ai primit tu in toata aceasta intalnire? IUBIRE! Ce ai dat tu in tot acest timp? IUBIRE! Acesta e echilibrul perfect dintre voi, oamenii, iar asta va anuleaza orice datorie karmica si orice judecata de valoare.

IUBIREA E TOT ceea ce conteaza! Precum in Cer, asa si pe Pamant!”

Ana Mardari

3 august, 2013