Motanul Danila

Primul an de casatorie. Savuroasa descoperire a fiecaruia te face adesea sa fii creativ ca un pushti pus pe shotii. E ca un fel testare reciproca inconstienta in care urmaresti sa te autodepasesti, sa demonstrezi ca esti cea mai buna alegere a celuilalt.

Sotul meu e cu 14 ani mai mare decat mine. L-am intalnit foarte serios si academic, nu numai prin structura sa interioara, dar si prin jobul de profesor universitar ce il avea. Ce compensa aceasta seriozitate in orice abordare era plutirea: aveam senzatia ca e tot timpul conectat in nori de unde cobora nedumerit de responsabilitatile pragmatice ce si le asumase cu timpul.

Nu mi-am propus nimic decat sa-l descopar si ca o reminescenta a copilariei in care am fost tiranul plin de shotii, m-am extaziat interior de incercarea de a fi din nou trasnita.

Televizorul merge pe silentios de cateva ore. Schimb canalele si exersez cititul pe buze acolo unde nu e subtritrare. Ma amuz, analizez scena imaginandu-mi din gesturile personajelor care e subiectul. Dau pe o emisiune de scandal. Ma tenteaza sa dau sonorul mai tare, dar spectacolul gesturilor e mai incitant. Oare cum ar fi sa ne certam de-adevaratelea fara sonor?

Ma plictisesc. Nu pot sa dorm si ma tot zvarcolesc cu cele douazeci si ceva de kile luate cu bebele din pantec. Ma uit spre sotul care doarme fara ganduri plictisite ca ale mele. A doua zi avea ore la universitate, deci se trezea foarte devreme. Rememorez camasa, hartiile si intentia de a ma trezi cand pleaca. Pun si telefonul meu sa sune sa ma trezesc. Indrept telecomanda sa inchid televizorul si dau cu ochii de tatuajul personajului certaret. Hm, la cat e de serios omu’ meu, oare cum ar fi cu un tatuaj?! Mi se pare nostim. Ma amuza scenariile pe care le derulez in cap cu forma tatuajului si locurile unde i-as recomanda sa si-l faca.

Si daca i l-as face totushi, ca proba, ma gandesc?!

Caut grabita prin camera, gata sa ma apuc de "pictat", un instrument de tortura. Gasesc un marker negru. Scrie ca e „permanent”, dar nu conteaza. Trebuie sa iasa cu sapun.

Ii ascult respiratia si ma aplec ironic sa identific cel mai bun loc de executie. Iau markerul si cu foarte mare grija incep sa trasez o linie. Nu se trezeste. Respira la fel, asa ca mai desenez vreo 2. Le subliniez din ce in ce mai groase. Mai fac vreo cateva rotocoale rasucite pe obrazul stang. Ma chinui de ras. Nu mai pot. Incep sa rad innabusit pana imi dau lacrimile. Continui cu rotocoalele si pe celalalt obraz si le prelungesc spre urechi. Plang de-al binelea.

Omu’ se foieste dintr-o parte in alta si deschide ochii.

Vai, iubire, ce s-a intamplat? Plangi? Esti bine?

Nu rezist. E atat de ingrijorat, incat mustatile, mus-ta-ti-le alea incep sa-i tremure. Liniile rasucite muschetareste se pierd in cutele fetei, apoi se batzaie mirate in timp ce Leo ma tot intreaba ce e cu mine? Nu resusesc decat sa-i arat televizorul si sa-i sugerez cu mana ca acolo e motivul pentru care rad de fapt. Se linisteste si adoarme la loc.

Imi dau seama ca daca mai rad atat e posibil sa nasc, asa ca imi propun sa ma culc. Pun markerul sub perna sa nu divulg secretul tatuajului. Incerc sa adorm, dar ca intr-o ultima evadare smulg markerul de sub perna si pun decisiv punctul madonei in coltul buzelor. Nu stiu ce spasme o fi avut bebele dupa asta, dar eu am tresarit toata noaptea de chicoteala.

Dimineata. Suna ceasul. Il aud ca prin vis, fara convingerea ca e si real. Atipesc la loc. Leo se ridica usor sa nu tulbure printesele. Se aseaza pe marginea patului si butoneaza televizorul cu spatele la mine.

Suna si ceasul telefonului meu si realizez ce mi-am propus. Deschid ochii sa opresc mutilarea mea sonora. In acelasi moment, Leo sare ca ars sa il inchida si el. Se arunca peste pat si atunci redescopar ca e „tatuat”.

O, buna dimineata, iubire! Cum te simti? surade galant Leo.

Nu pot sa descriu ce minunata nebunie am regasit la lumina soarelui! Un barbat bine, impozant, vorbindu-mi atat de tandru si preocupat, cu o pereche de mustati intortocheate pe toata fata, pana dupa urechi.

Am bagat capul in perna sa nu pocnesc de ras din nou. 

Motanul Danila din filmul animat al copilariei, Veronica, ar fi fost gelos pe o asemenea aparitie. 

Leo s-a indreptat spre baie sa se schimbe. Astept un semn, un tipat disperat, ceva, dar nimic. Apare dupa vreo 20 minute grabit sa ajunga la ore si sa-si ia ramas bun. Inca se vad broboanele de apa de pe fata. Realizez ca DA, e PERMANENT RAU!

Don Danila, Don Profesore, in costum la dunga, cu diplomatul negru, cu ochelarii heliomati vine sa ma sarute de ramas-bun. Mustatile intortocheate se zbat in toate partile, iar eu savurez sarutul cu ochii deschisi. Sunt uimita, atat cat ma mai pot gandi la asta, ca nu a vazut.

Ce as fi facut acum 20 de ani in urma? Cu siguranta l-as fi lasat sa plece la catedra.

In dimineata cu pricina l-am lasat pana la lift, apoi i-am spus.

Studentii au fost fericiti, mult mai putin fericiti decat daca l-ar fi vazut pe profu’ care atunci a chiulit prima oara sa se „razbune” motaneste pe mine.

Ana Mardari, 6 iulie 2013